Scrisesem săptămâna trecută despre cum, după ce a dat afară din țară universitatea lui Soros, Viktor Orbán (uitând că și-a început cariera și vârsta adultă cu o bursă Soros, ca să studieze la Oxford), Orbán, așadar, cel atât de admirat de conservatorii noștri, caută acum să instaleze la Budapesta o mare universitate chineză cu vreo 6.000 de studenți (chinezi).
Primarul capitalei, Gergely Karácsony, un opozant al lui Orbán, a rebotezat străzile din cartierul în care va fi universitatea: „Strada Dalai Lama”, „Bulevardul Martirilor Uiguri” sau „Șoseaua Honk-Kong-ul Liber” etc, etc.
Scria cu delectare, în Franța, Le Canard enchaîné: „Pe studenții chinezi o să-i apuce bâțâiala când vor trebui să-și declare adresa la ambasadă. Dar au posibilitatea să indice adresa lui Orbán, care le va transmite corespondența.”
Dar, desigur, pentru Orbán, care l-a tot lăudat pe Putin și și-a clamat de câte ori a putut simpatia pentru regimurile „iliberale” (Turcia, Rusia, sau China), toate acestea sunt doar un firav zgomot de fond, bun de ignorat. Sigur, partenerii europeni occidentali îl critică, dar am putea spune că mai surprinzătoare este tăcerea totală a țărilor partenere din așa-numitul Grup de la Visegrád (în afară de Ungaria: Cehia, Slovacia și Polonia).
Speranțe mari și – se vede azi – total deplasate au fost puse atunci, în 1991, când cele patru țări au decis să creeze această alianță regională. Ba chiar, orgoliul lui Ion Iliescu a suferit atunci o rară lovitură când România a fost respinsă de cei patru, printre care Václav Havel.
Iată însă că au trecut exact 30 de ani de la fondare și că bilanțul „Grupului de la Visegrád” se apropie de zero. De pildă, schimburile lor economice reciproce reprezintă abia 10% din economia fiecărei țări. Toate patru sunt printre cei mai mari beneficiari ai fondurilor europene, însă fiecare se activează separat, fără o coordonare regională, ba chiar își fac concurență.
Mai mult, pentru că cele patru țări depind de investițiile străine, ele își fac concurență una alteia pentru a le obține. Un detaliu revelator e faptul că ele n-au reușit, în 30 de ani, să creeze o rețea regională de comunicații. Între Varșovia și Budapesta nu circulă, chiar și astăzi, decât un tren pe zi (și două de noapte).
Că lucrurile se pot petrece cu totul altfel a fost dovedit de structurile echivalente care sunt Beneluxul (Belgia, Olanda, Luxembourg) sau Consiliul Nordic (Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia). Ba chiar, până și cele trei țări baltice cooperează între ele fără a avea măcar o structură formală.
Și țările Beneluxului și cele ale Consiliului Nordic au început prin a construi rețele de comunicare și transport rapide între ele. Țările Beneluxului aboliseră orice control la frontiere între ele încă din anii 1950. Ba chiar, Luxemburgul n-a avut niciodată o monedă proprie și înainte de euro folosea pur și simplu francul belgian. În schimb, cele patru țări ale grupului de la Visegrád folosesc fiecare o monedă diferită (doar Slovacia a trecut la euro).
Uneori, tăcerea vinovată a celorlalți în cazul derivelor „iliberale” ale lui Orbán se pot explica prin problemele personale ale liderilor respectivi. Astfel, premierul ceh Andrej Babiš are tot interesul să se facă uitat. Miliardar care, prin firmele sale, a profitat de ajutoarele europene, în vreme ce la Bruxelles tot el vota exact acele ajutoare, el este urmărit acum de procuratura europeană (condusă de Codruța Kovesi) pentru conflict de interese și posibilă deturnare de fonduri, iar acasă la el, în Cehia, au loc în mod regulat manifestații împotriva lui.
Dar puține lucruri pun mai mult în lumină disfuncționalitățile din acest „Grup de la Visegrád” decât atitudinea față de Rusia. Acolo unde Orbán nu-și ascunde admirația pentru Putin, Polonia lui Kaczynski vede în Putin și Rusia dușmanul absolut și încarnarea răului.
Pentru Iliescu și cei din România care s-au simțit umiliți și „snobați” acum trei decenii de refuzul celor patru „de la Visegrád” de a-i primi, e greu acum să evite un sentiment de Schadenfreude, de mică mulțumire malițioasă la vederea pompei cu care sunt încă prezentate întâlnirile liderilor acestor patru țări care nici măcar nu-și pot plăti datoriile, una alteia, „cu aceeași monedă”... la propriu.
