Cum a spus-o luni seara președintele francez Emmanuel Macron: „Retragerea din Afganistan este o decizie americană, dar Europa va fi prima afectată, din pricina refugiaților.”
Acum că forțele NATO s-au retras și că au rămas, în principiu, doar cele americane, cât timp vor fi evacuați ultimii occidentali, Alianța Nord Atlantică – NATO – e confruntată cu bilanțul său după aproape două decenii de prezență militară în Afganistan, în urma intervenției americane.
Spunem „intervenție americană”, iar nu a NATO, pentru că asta a fost inițial. Imediat după 9/11, George Bush a refuzat propunerea NATO de sprijin militar, oferit în virtutea acelui faimos articol 5 din Carta NATO, potrivit căruia un atac asupra uneia din țările membre este un atac împotriva tuturor. Bush a dorit să intervină singur împotriva regimului talibanilor, care îi asigurau găzduire și protecție lui Osama Bin Laden. Iar rezultatul a fost rapid și decisiv: după câteva zile de bombardamente americane și de atac terestru din partea Alianței Nordului, tadjicii comandantului Massoud și uzbecii lui Dostom, cu toții opuși regimului talibanilor, aceștia au fugit din Kabul și au abandonat mare parte din teritoriul Afganistanului în mâinile eliberatorilor.
Eliberatori au fost, și așa au fost primiți, de la început, americanii și ceilalți occidentali din NATO. Este greu de imaginat astăzi entuziasmul celor de atunci, în special al tinerilor, dintre care cei mai mulți nu trăiseră altceva decât izolarea totală și dezastrul războaielor succesive, un sfert de secol de orori în vas închis, de la deceniul de război civil din timpul intervenției sovietice, până la regimul sufocant al talibanilor.
Optimismul era uriaș atunci, după 2001, fetele mergeau la școală, femeile putea urca la volan, la radio se transmitea din nou muzică, iar la televiziune - siropoase foiletoane pakistaneze și indiene. Au reînceput luptele de cocoși, funcționând pe pariuri, și acel sport tradițional al afganilor: buzkashi, un polo pe cai, unde în loc de minge se folosește un vițel mort.
Trebuie spus de îndată că trupele NATO nu au fost, de altfel, implicate în operațiuni militare directe sub umbrela organizației înseși. În realitate, țările europene care au participat la operațiuni militare, precum Marea Britanie mai ales, au făcut-o individual, mai degrabă ca auxiliari ai forțelor SUA. NATO s-a ocupat mai ales de antrenarea armatei afgane, sau chiar de operațiuni de inginerie civilă, reparând drumuri și poduri, cum au făcut trupele germane în regiunile din nord aflate sub controlul lor în primul deceniu, în anii 2000.
Apoi a venit oboseala, cheltuielile si morții s-au acumulat fără altă perspectivă decât un război pe termen nedefinit împotriva unor formațiuni de guerilă. În final, a venit deodată acordul dintre SUA și gruparea talibanilor, semnat pe 29 februarie 2020. În acel moment, s-a crezut că forțele NATO, cunoscute sub numele de operațiunea „Resolute Support”, vor rămâne o vreme în Afganistan și după retragerea SUA, Secretarul general NATO Jens Stoltenberg precizând însă: “Trebuie subliniat că NATO nu va rămâne în Afganistan pe vecie. NATO dorește doar să creeze condițiile păcii în Afganistan.”
Stoltenberg încerca astfel să păstreze o coerență în circumstanțele care însoțesc aplicarea acordului de pace și care nu sunt deloc vizibile imediat pentru populație și observatorii din afară. Principala problemă e pusă de ambiguitatea relației dintre forțele americane și cele ale celorlalte țări din NATO prezente în Afganistan.
Apoi, în mod curios, deși acordul a fost semnat doar de SUA (disponibil pe site-ul administrației americane), el impunea, printre clauzele sale, retragerea în egală proporție a forțelor celorlalte țări din NATO prezente în Afganistan. Celelalte capitale din NATO, deși nu au obiectat public, nu apreciază nici astăzi că au fost astfel puse astfel în fața faptului împlinit.
Forțele NATO din Afganistan au fost dintotdeauna într-o situație dificilă și ambiguă, prinse între forțele SUA și exigențele guvernului loc, iar despre lipsa lor de pregătire scrisesem încă din 2004 de la fața locului, în primul rând despre absența unor capacități de transport adecvate.
Statele Unite au avut la un moment dat peste 100.000 de trupe în Afganistan, iar în primii ani ai ocupației străine, începând din 2002, Kabul devenise un oraș foarte cosmopolit, cu zeci de mii de străini și nenumărate restaurante în care, cum am mai scris, se putea bea alcool la terase.
Merită însă amintit că NATO a căutat deja, în octombrie 2015, să pornească o retragere, însă decizia a fost atunci oprită, în urma înrăutățirii situației militare și mai ales după ce s-a văzut că forțele afgane sunt în continuare nepregătite să asigure în întregime securitatea țării. Care a fost rezultatul final s-a văzut duminică.
