Linkuri accesibilitate

Clarviziunea lui Gherea și „bolșevizarea” socialismului autohton


Numele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855–1920) a fost anatemizat de comuniștii români. Teoria sa asupra „neoiobăgiei” contrasta flagrant cu pretenția lui Lenin de a înfăptui socialismul printr-un act de voință, deoarece insista asupra nevoii de a dezvolta instituții economice și sociale moderne înainte de orice transformare socialistă.

Ca membru marcant al celei de-a doua Internaționale, Dobrogeanu-Gherea a crezut că revoluția trebuie să înceapă, în mod logic, în Occidentul industrializat, și abia apoi să se propage către țările mai puțin dezvoltate din est. Începându-și aventura ca revoluționar rus și îndurând notoriile închisori ale Rusiei și exilul pe țărmurile Mării Albe, Gherea a detestat cu pasiune țarismul imperialist și reacționar, însă a fost perfect conștient de lipsa oricărei tradiții democratice în țara sa natală.

Și-a abandonat la un moment dat viziunea anarhistă (bakunistă) de tinerețe și a devenit în mod esențial un plehanovist, neavând deloc încredere în tentativa blanquistă a lui Lenin de a forța porțile Istoriei. Cu puțin timp înainte de moartea sa, pe 7 mai 1920, Dobrogeanu-Gherea scria în chip profetic că dacă se va întâmpla vreo preluare comunistă a puterii înainte de întrunirea condițiilor economice, societatea ar putea intra într-un regres de tip medieval, adică un „comunism primitiv”.

În ceea ce privește chestiunea națională, arzătoare pentru românii preocupați de soarta Basarabiei și a Transilvaniei, poziția lui Constantin Dobrogeanu-Gherea era dictată de filosofia sa internaționalistă. A susținut planurile lui Cristian Racovski pentru o federație balcanică și s-a opus intrării României în Al Doilea Război Balcanic (1913). A trăit însă suficient cât să constate pretențiile sovieticilor asupra Basarabiei și chiar s-ar putea să fi fost de acord cu discipolii săi, liderii Partidului Social-Democrat românesc, în respingerea fără echivoc a acestora ca șovinism rus deghizat în internaționalism proletar. Astfel, teoriile lui Dobrogeanu-Gherea aveau să devină principala țintă a comuniștilor români în timpul durerosului proces al „bolșevizării” Partidului Comunist local.

Principalul conflict ideologic la Congresul din Dealul Spirii din mai 1921 a fost cauzat de dorința Moscovei de a dicta deciziile interne ale PSDR. Tradiționaliștii nu vedeau niciun motiv—și chiar le-au transmis asta lui Lenin și Troțki—pentru a fi controlați de către Kremlin. Suveranitatea partidului, în opinia lor, nu aparținea cuiva anume, ci elitei sale locale.

La aceasta, maximaliștii au răspuns spunând că Internaționala a II-a nu era nimic altceva decât „un cadavru împuțit”, spre a cita expresia acidă a Rosei Luxemburg. Scopul partidului, spunea și Lenin din ce în ce mai răspicat, era unul înșelător, și viza (pasămite) dezarmarea și emascularea proletariatului. A o rupe cu moderații și a lor „torpoare” politică le părea maximaliștilor o datorie nobilă și urgentă.

Aproape jumătate de secol mai târziu, pe 7 mai 1966, și la puțin mai mult de un an de la alegerea sa ca secretar general al partidului, Nicolae Ceaușescu ținea un important discurs cu ocazia celei de-a patruzeci și cincea aniversări de la fondarea PCR. Tânărul și la acel moment reformistul (aproape iconoclastul) secretar general punea în discuție multe din dogmele anterior sacrosancte ale partidului.

Tot el cita arhivele de partid pentru a documenta rezervele inițiale ale celor șase delegați ai radicalilor români care merseseră la Moscova pentru discuții despre structura și scopurile mișcării lor, precum și despre nevoia partidului de a-i elimina pe moderați—numiți „renegați”—și a se alătura Internaționalei a III-a.

Cei 6 delegați pe care îi amintea Ceaușescu în 1966 erau Gheorghe Cristescu (Plăpumaru), care în mai 1921 a și fost ales secretar general al PCR; Constantin Popovici; Eugen Rozvan (Jenő Rozvány), care reprezenta Partidul Socialist din Transilvania; Alexandru Dobrogeanu-Gherea, fiul lui Constantin; David Finkelstein (alias David Fabian); și Ioan Fluieraș, un bine-cunoscut sindicalist transilvan de orientare mai degrabă reformistă.

În drumul lor spre Moscova, aceștia se opriseră în Harkov, Ucraina, pentru consultări cu Racovski, cel care a și încercat să impună o nouă listă a conducerii de partid. Cristescu și colegii lui au respins ferm atitudinea arogantă a lui Racovski, iar discuțiile au fost sistate. De aici, delegații au plecat mai departe, la Moscova, unde au avut loc negocieri cu președintele Cominternului, Grigori Zinoviev, Nikolai Buharin, redactorul Pravdei, și un reprezentant al Federației Comuniste Balcanice pe nume Sablin.

Dintre delegații români, Cristescu, Popovici și Rozvan au exprimat rezerve cu privire la evaluarea sovieticilor a situației politice și economice din România. Popovici, Cristescu și Fabian erau membri cu ștate vechi ai mișcării socialiste din România și chiar fuseseră acuzați de acte subversive pentru rolul jucat în demonstrațiile de masă de la București din 13 decembrie 1918. Altfel spus, aveau cu toții un pedigriu impecabil de militanți socialiști și sindicaliști.

Popovici avea să refuze mai târziu intrarea în noul PCR, în vreme ce Cristescu și Rozvan au jucat roluri importante ca lideri de top. Cât despre Fluieraș, rușii au obținut eliminarea sa din delegația română sub pretextul că acesta participase la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din decembrie 1918, atunci când fusese proclamată unirea Transilvaniei cu România, iar el fusese membru al consiliului transilvan prezidat de Iuliu Maniu...

Vezi comentarii

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG