Se vorbeşte prin târg că autorităţile de la Chişinău au cerut din nou Kievului o amânare a aplicării acordului privind nerecunoaşterea numerelor de înmatriculare transnistrene. Subiectul risca să treacă pe neobservate pe lângă noi dacă presa nu i-ar fi acordat atenţie. Vocile critice nu s-au lăsat mult timp aşteptate, mai mulţi jurnalişti exprimându-şi nedumerirea pentru această grijă excesivă a Chişinăului. Bunăoară, Nicolae Negru are motive serioase să pună la îndoială argumentul oficial al Chişinăului, acela că ar fi afectate interesele oamenilor din stânga Nistrului, unde numai 5% din maşini s-au conformat condiţiilor de acces în traficul internaţional.
Sunt mai multe întrebări pe care oamenii reflexivi şi le pun acum. Ce se va schimba după această nouă amânare? Se vor conforma toţi transnistrenii cerinţelor în acest răstimp? Nu cumva la 1 ianuarie vom avea aceeaşi situaţie? Dar indulgenţa Chişinăului are nişte limite? Care sunt acestea? De ce oficialităţile de la Chişinău au cam evitat să discute despre noua amânare? Iar cea mai importantă întrebare e următoarea: cum anume ne ajută amânarea cu pricina să apropiem soluţionarea conflictului transnistrean?
Că va trebui să soluţionăm această problemă în discuţii cu Rusia e limpede. Altminteri, nimic nu se va rezolva. Dar au noii conducători pro-europeni un plan bun de negocieri cu Federaţia Rusă? Cum anume vor să delimiteze prerogativele Chişinăului şi Tiraspolului? Ce vor obţine Tiraspolul şi Rusia şi ce va obţine Chişinăul de pe urma unei înţelegeri care ar trebui, fireşte, să apară după 30 de ani? Şi nu cumva amânarea cu pricina e parte a înţelegerii? Mi se pare că societatea moldovenească ar trebui să ştie mai multe despre felul în care noua putere vrea să soluţioneze conflictul. Nu vrem să ne pomenim în faţa faptului împlinit, vrem să ştim ce se întâmplă.
