Toți liderii PCR, incluzându-i aici și pe cei care au pierit în timpul Marii Terori staliniste și pe Lucrețiu Pătrășcanu (care mai târziu avea să devină susținătorul unei versiuni mai blânde de „comunism național”), au fost mândri să-și proclame atașamentul inoxidabil față de „patria proletariatului”.
Cu puține excepții, ei par să nu fi avut foarte multe mustrări de conștiință atunci când subscriau pretențiilor sovietice asupra provinciilor românești ale Basarabiei și Nordului Bucovinei, sau când susțineau cu bună știință strategia cominternistă a „luptei de clasă” (în special după 1929).
Indiferenți la tradițiile politice ale României, ba chiar făcând din repudierea acestui „politicianism” o datorie de onoare, și profesând o formă extremă de internaționalism (adică aservirea totală față de Kremlin), comuniștii români au rămas un cât se poate de puțin interesant grup marginal până la ocuparea țării de către Armata Roșie în 1944.
Atunci când a ieșit din două decenii de activitate conspirativă underground, partidul comunist local număra aproximativ 1.000 de membri. Mai mult, acești comuniști erau o minoritate în minoritate, de vreme ce stânga însăși nu părea o forță intelectuală și socială relevantă într-o cultură politică tradiționalistă dominată (cel puțin până la prăbușirea sistemului parlamentar și instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea în 1938) de partidele Național-Țărănesc și Național Liberal.
Anumiți membri influenți ai elitelor succesive ale PCR au fost, într-adevăr, preocupați de slăbiciunea numerică a partidului. În anii 1970, într-o discuție privată, Liuba Chișinevschi, văduva unuia din cei mai influenți membri ai cercului intim al lui Gheorghiu-Dej până în 1957, îmi spunea că, în august 1944, ea și soțul ei deplânseseră puținătatea cadrelor de partid. Acesta fusese și unul din principalele motive pentru statutul de „paria” al PCR (similar partidului albanez) și motivul pentru care Dej și Ceaușescu inventaseră istorii diferite, cu eroi și răufăcători diferiți.
Socialiștii o duseseră cumva mai bine decât rivalii lor comuniști în anii dintre războaie. Erau mai importanți, în special în Transilvania și Banat, unde influența sindicalismului revoluționar și a democrației sociale moderne fusese mai puternică în perioada habsburgică. Luptele intestine au fost cele care i-au împiedicat pe socialiști să devină o forță politică relevantă și deși la alegerile din 1928, aliindu-se cu PNȚ și Partidul German, au obținut 9% din votul național, la ultimele alegeri libere, cele din 1937, au luat sub 1%.
Conducerea Partidului Social-Democrat s-a rupt în 1928, urmată de scindarea facțiunii stângiste condusă de Ștefan Voitec și Leon Ghelerter. Numele pe care le-a asumat ulterior (Partidul Muncitoresc Socialist și Partidul Socialist Unitar) erau menite să sublinieze orientarea socialistă a formațiunii.
Stânga locală a cunoscut noi recombinări și după instaurarea dictaturii regale în 1938 și după decizia socialiștilor bucovineni și transilvani Grigorovici și Fluieraș de a se alătura „Frontului Renașterii Naționale” dominat de rege. În timpul războiului, clandestinul partid social-democrat s-a aflat pe mâinile lui Constantin Titel Petrescu, iar conducerea i-a inclus pe Ștefan Voitec, Leon Ghelerter, Lothar Rădăceanu (care în 1943 și-a format propriul grup, și mai stângist și probabil procomunist, aliat la scurt timp cu facțiunea național-țărănistă a lui Mihail Ralea), Șerban Voinea (teoretician-cheie al social-democrației românești) și Ilie Moscovici.
Cu puțin timp înainte de lovitura antifascistă din august 1944, Rădăceanu se reîntorsese la social-democrați, o măsură tactică menită să-i asigure o platformă de unde putea fi pusă la cale autoanihilarea partidului în anii următori.
Astfel, stânga a fost cât se poate de periferică în perioada interbelică, incapabilă să producă „miturile politice” importante (în sensul lui Georges Sorel), să inspire imaginația revoluționară și să galvanizeze energiile sociale. Comuniștii, îmbuibați cum erau cu viziunile lor bolșevice despre o utopie supranațională și lipsită de clase, n-au știut cum să traducă aceste idei în catalizatori politici.
În România, din motive economice, culturale și sociologice, șocul modernizării nu a dus la dezvoltarea unor partide proletare de masă autentice, ci mai degrabă la resentiment anticapitalist, misticism superstițios cvasi-religios și nostalgii comunitar-agrariene manipulate de dreapta radicală antiliberală și xenofobă.
Din acest punct de vedere, nu mai este surprinzător că ascensiunea „Gărzii de Fier” a lui Corneliu Zelea Codreanu a coincis cu Marea Depresiune și cu lenta dar irezistibila prăbușire a sistemului parlamentar. Dacă n-ar fi existat relația de slugărnicie cu Moscova, cea care i-a și atras eticheta de partid „străin”, tensiunile establishment-ului politic de la București, exacerbate de scandalosul comportament al camarilei regale, i-ar fi permis Partidului Comunist Român să crească și să devină un partid național...
