Linkuri accesibilitate

După Merkel: merkelismul


Într-o lume legănată de nonsens, alegerile din Germania au confirmat: există, totuși, stabilitate. Dar asta nu e o consolare. Căci numele real al stabilității confirmate de alegerile din Germania e, pur și simplu, paralizia. O specialitate locală pe care alegătorii și partidele germane o repetă aproape mecanic. Alegerile au dat un cîștigător aritmetic, dar exclud formarea rapidă a unui guvern funcțional și prelungesc formula greoaie a unei noi coaliții, perfectibile cîndva, după luni de negocieri labirintice. Nici unul din rezultatele finale ale alegerilor nu îngăduie concluzii avîntate și nu deschide spre o viață politică dinamică în cea mai mare putere economică a Europei.

Adevărat, Olaf Scholz, liderul social-democraților, se poate declara învingător, dar cu 25,7% din voturi Scholz ar putea deveni cancelarul cu cel mai scăzut nivel de sprijin popular din istoria germană modernă.

Celălalt mare clasic german, Partidul Creștin Democrat, stă și mai rău. Plasați în poziția a doua, creștin-democrații au pierdut aproape 10% față de alegerile de acum 4 ani. Angela Merkel, figura totemică a partidului și a ultimilor aproape 20 de ani de politică germană, nu și-a putut ajuta partidul și a făcut, de fapt, figura unui martor extern și neputincios.

În poziția a treia, Partidul Verzilor a atins 15% și a intrat, astfel, în zona forțelor majore. Rezultatul e înșelător. Pînă acum cîteva luni, Verzii erau cotați ca viitor partid conducător al Germaniei. Rezultatul de la capătul alegerilor e o încoronare minoră sau, mai degrabă, o deziluzie mascată.

Alternativa Germană, partidul dreptei radicale, a rămas cu 11% în poziția fixă de refugiu al contestației și va fi, cu siguranță, pe mai departe un corp exterior sistemului.

Liberal-democrații, un partid pro-business, maleabil și uneori folosit pentru a da „balamaua” coalițiilor a atins 12% și își poate relua funcția obișnuită de agent de coagulare al unei majorități.

În sfîrșit, Die Linke, partidul radical al stîngii, a scos 5%, ceea ce înseamnă că rămîne pe hartă, dar e la marginea sistemului și suferă de pe urma ascensiunii stîngii tradiționale și ecologice.

La un loc, toate aceste rezultate spun că Germania și estabishmentul ei obosit vor continua drumul pe care atîta lume s-a obișnuit să îl descrie în două cuvinte: Angela Merkel. Merkelismul se va perpetua pentru că traduce fidel realitatea unei țări care amînă politica frontală și lărgește compromisuri din ce în ce mai largi peste crize și contradicții din ce în ce mai numeroase.

După Merkel, va urma tot Merkel. Mai întîi, în calitate de Cancelar interimar, pe durata lunilor lungi de negocieri care preced, în mod tradițional, formarea unui guvern german. Apoi, chiar după ce noul guvern va fi format și instalat, merkelismul va rămîne principala formă de viață și decizie politică. Pare curios, dar această formă de coerență staționară e inevitabilă. Și asta pentru că bilanțul Cancelarului Merkel, după 4 mandate și 16 ani la putere, a devenit realitatea de care Germania nu se mai poate desprinde. Proprietățile merkelismului ca formă de viață politică sînt tot ce e mai avansat în materie de ambivalență și pot fi descrise cu formule contradictorii ca: declin prosper, paralizie dinamică și impas constructiv.

În fond, nu există nimic mai important la capătul alegerilor care vor da, pînă la urmă, un nou guvern german decît șansa de a evalua efectele trecerii Angelei Merkel prin istoria germană. Bilanțul e uimitor și, dată fiind poziția de pilot european a statului german, are o gravitate istorică. Angela Merkel a lăsat în urmă o țară și o Europă mai apropiată ca oricînd de schimbări majore, dar și mai nesigură ca oricînd pe efectele lor reale.

Cel mai cunoscut exemplu e decizia Cancelarului Merkel de a rescrie viitorul energetic al Germaniei. În 2011, după accidentul de la Fukushima, Cancelarul Merkel a pus capăt, pur și simplu, energiei nucleare germane și a proclamat intrarea în era energiei alternative. După 10 ani, singurul rezultat cert al acestui proiect încărcat de pozitivitate idealistă e Nord Stream 2, rețeaua de livrare a gazului cu care Rusia controlează sau e la un pas de a controla consumul energetic și mai departe, lumea politică europeană. Ironia, accidentul sau coincidența semnificativă au făcut, de altfel, ca alegerile din Germania să se desfășoare în plină criză energetică europeană provocată sau măcar stimulată de presiuni rusești pentru finalizarea imediată a rețelei NS2.

În toți anii erei Merkel, Germania a continuat să își propage și întărească reputația de exportator industrial inepuizabil. În 2020 acest atu și-a cerut drepturile și a cerut prezența masivă pe încă o piață: în China. Un acord uriaș de investiții germane în China a fost susținut și definitivat în decembrie 2020 de Cancelarul Merkel. Efectul moral e mai mult decît discutabil, pentru o țară și un lider european care au făcut din principiile morale o exigență severă. Atît de riguroasă în alte părți, exigența morală are, în cazul Chinei, o realitate strict verbală. Economic efectele sînt la fel de serioase. Marele bazin de consum chinez garantează că Germania va continua să se adînceacă în „mistica producției de export”. Ceea ce va prelungi dezechilibrul unei economii care a pus investițiile și infrastructura pe planul doi, tocmai pentru a-și exercita „la roșu” capacitatea de producător.

Amintirile epocii Merkel sînt însă un capitol cu totul aparte în Sudul și Estul Europei. În 2009, criza datoriilor și blocajul băncilor au fost tratate de Cancelarul Merkel cu un recital de oțel: austeritate pînă la capăt. Asprimea extremă a tratamentului a lovit în primul rînd zona fragilă a Europei de Sud. Grecia a suferit un șoc inimaginabil, iar economia italiană încearcă fără succes să revină la suprafaţă. Unda de șoc a atins și Europa de Est, unde o mulțime de oameni au aflat că trebuie să strîngă cureaua sau să intre în faliment pentru a respecta angajamente de austeritate severă, prezentate drept probe de forță morală.

În 2014, în cel mai celebru episod al carierei, Cancelarul Merkel a deschis ușa valului de migranți plecat din Siria și, apoi, din toate zonele năpăstuite ale Africii și Asiei. După absorbția unui milion de migranți, Germania a încercat, sub conducerea Cancelarului Merkel, să pună capăt mișcării pe care o salutase inițial și a tratat pe bani cu liderul turc Erdogan, aflat în poziția de a regla fluxurile umane. În paralel, Cancelarul Merkel a încurajat proiectul unui sistem european de cote de repartizare a migranților. Conflictul cu statele Europei de Est era inevitabil. Falia Vest-Est s-a deschis imediat. Replicile, presiunile și prejudecățile care despart statele așa zis „nerecunoscătoare” ale Estului de statele așa zis „binefăcătoare” ale Vestului continuă și lucreze.

Mai puțin notat, un alt eveniment istoric atîrnă greu în palmaresul Cancelarului Merkel și în bilanțul european al merkelismului. Sub privirile Cancelarului Merkel, excepția britanică s-a întețit și, în 2016, a devenit Brexit. Uniunea Europeană pierdea o națiune esențială. Impresia unei mari erori europene de pilotaj sub mînă germană e greu de evitat.

După 16 ani de politică germană și europeană, figura Cancelarului Merkel are un contur istoric indiscutabil. Dar aura Cancelarului pare să țină mai degrabă de longevitatea politică și de stăruința unei atitudini plate, fără alt relief în afara propriei perseverențe. Dacă acest fel de a face politică e venerat astăzi, e de spus, totuși, că posteritatea lui nu e o binefacere. Compromisurile și stăruința aproape mecanică ale merkelismului dau azi materialul contradictoriu pe care ar trebui să îl rezolve tocmai o generație de lideri germani și europeni demult reeducați de merkelism.

Cel puțin în acest fel, ca formulă-destin și politică imuabilă, Merkel și merkelismul sînt totuna cu istoria contemporană a Europei. Spre binele sau spre răul Europei. Dacă din aceste cuvinte se poate extrage un compromis.

Vezi comentarii

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG