Vasile Botnaru vorbește cu istoricul Gheorghe Cojocaru care analizează importanța și consecințele dezagregării URSS, acum 30 de ani.
Gheorghe Cojocaru: „Uniunea Sovietică a încetat să mai existe trei decenii în urmă, după ce președintele rus Boris Elțîn, președintele ucrainean Leonid Kravciuk și Stanislav Șușkevici, președintele instituției legislative belaruse, s-au întâlnit la o vilă guvernamentală din pădurea de la Belaveja și au denunțat de comun acord, la 8 decembrie 1991, Tratatul fondator de Uniune Sovietică din 1922. Reprezentanții celor trei noi state independente și-au asumat acest drept în calitatea lor de succesori ai fostelor republici sovietice slave care, împreună cu fosta Republică Federativă Transcaucaziană, ce nu mai exista la momentul denunțării tratatului, formaseră URSS. La scurt timp, actul de denunțare a URSS a fost ratificat de instituțiile legislative ale celor trei țări și Uniunea Sovietică a încetat să mai existe nu numai de facto, dar și de jure.”
Europa Liberă: Deunăzi, scriitorul Dmitri Bîkov, care are talent providențial scriitoricesc, prognoza pentru anul viitor o altfel de Rusie – mai bună, mai rea, nu se știe. Și de ce mi-am amintit de asta? Pentru că atunci, în acele evenimente, Mihail Gorbaciov se uita neputincios cumva la «Беловежская пуща», ceea ce s-a numit mai târziu acest act. Nu avea cum să se opună, deși era vorba de un colos, de o supraputere nucleară. Vreau să vă întreb – cum de s-a ajuns în acel punct când de pe harta politică a lumii dispărea această Uniune roșie, de la Răsărit spre Asfințit?
Gheorghe Cojocaru: „În ultimii ani de perestroikă a lui Mihail Gorbaciov, care destabilizase puternic sistemul de cazarmă, moștenit de la deceniile precedente, Uniunea Sovietică trecea printr-un proces de dezagregare, accelerat în urma puciului eșuat din august 1991 de la Moscova. În pofida enormelor dificultăți social-economice cu care deja se confruntau sau pe care le puteau anticipa, noile elite naționale au urmat cursul puternicilor mișcări suveraniste încheiate cu adoptarea unor declarații de independență și detașarea de Uniune. La 1 decembrie 1991, în urma unui referendum național, peste 90 la sută din ucraineni s-au pronunțat pentru independența Ucrainei, iar la 5 decembrie Rada de la Kiev a declarat Tratatul de Uniune din 1922 și toate actele constituționale ulterioare, care priveau Ucraina, drept nule și neavenite. Pentru conducerea rusă, situația din Ucraina a fost o șansă de a se debarasa de centrul pan-unional și de a prelua întreaga putere de stat. Boris Elțîn, președintele Rusiei, n-a ezitat să valorifice această șansă.”
Europa Liberă: Acum, după 30 de ani de la acele evenimente, cred că mai multă lume a conștientizat faptul că marea preocupare de la «Беловежская пуща», din Kremlin nu era arhitectura ideală pentru bunăstarea poporului, era o luptă acerbă pentru influență și putere. Privind din acest unghi de vedere acele procese, vă întreb, dacă a știut oare Mihail Gorbaciov din timp despre ce se punea la cale în «Беловежская пуща»? Având în spate experiența lui Hrușciov, Brejnev, Stalin ș.a.m.d., mai putea el oare să se opună, mai ales că astăzi este tot mai dur criticat, pentru că a admis năruirea Uniunii Sovietice, evenimentul cel mai tragic din secolul XX, la părerea lui Vladimir Putin?
Păstra doar aparențele fostei puteri pan-unionale și globale, iar puterea reală i se scurgea printre degete cu fiecare zi
Gheorghe Cojocaru: „Da, astăzi Gorbaciov este în această situație, însă în orice caz atunci Gorbaciov era la curent, mai mult sau mai puțin, cu ceea ce se întâmpla și a încercat să salveze Uniunea prin anumite metode, însă după puciul din august 1991, el păstra doar aparențele fostei puteri pan-unionale și globale, iar puterea reală i se scurgea printre degete cu fiecare zi. Vitrinele goale din magazine ilustrau că perestroika ajunsese la un final dramatic, iar artizanul său principal era perceput ca principalul responsabil de situația creată. În plus, ales în funcția de președinte al URSS de un Congres al deputaților poporului, dizolvat către sfârșitul anului 1991, Mihail Gorbaciov n-avea nici legitimitatea necesară pentru a le ține piept lui Boris Elțîn sau Leonid Kravciuk, ambii aleși printr-un masiv vot popular.”
Europa Liberă: Deci, putem spune că a fost un deznodământ inevitabil și în pădurea de la Belaveja s-a pus punct existenței URSS, dar a apărut un paliativ, s-au pus bazele Comunității Statelor Independente. Ce obiective au urmărit atunci Elțîn, Kravciuk și Șușkevici prin lansarea unui proiect de comunitate în spațiul fostei URSS, doar ne amintim că, formal, au invitat mai mulți participanți la viitoarea construcție de alternativă?
Gheorghe Cojocaru: „Prin această inițiativă de la Belaveja se atenua, în primul rând, șocul despărțirii de URSS și se contura un cadru de cooperare pe baze benevole și pe principiile dreptului internațional între fostele republici unionale. Prin formarea CSI, cei trei lideri slavi ofereau țărilor lor și altor entități naționale din spațiul sovietic o dublă perspectivă – de a se manifesta ca noi state independente și de a păstra un cadru politic și social-economic de cooperare, cel puțin, până în momentul când acești doi vectori nu vor intra în coliziune. Obiectivul principal însă era de a găsi formula „magică” pentru a fundamenta din punct de vedere politico-juridic încetarea existenței URSS și aceasta a fost „moșită” în pădurea de la Belaveja.”
