Antinomiile proiectului marxist est-european au fost evidente mai ales în ultimul deceniu al Uniunii Sovietice, atunci când tribulațiile „fenomenului Gorbaciov” erau exemple perfecte pentru eșecul reformei ideologice.
Chestiunea fundamentală aici, identică în natura ei cu cea care a stat la baza gândirii revizioniste, a fost dacă se poate reforma sistemul sovietic în ceva cu adevărat diferit, fără însă a înceta să fie sistem sovietic?
Pe de o parte, până la sfârșitul anilor 1980, Gorbaciov și adepții săi au avut o idee clară despre ceea ce încercau să reformeze: „un sistem care a sufocat indivizii, un regim totalitar, un monopol de stat asupra a orice”, unul neimpus în mod special de Războiul Rece, deoarece „exista totodată, în cadrul său, un grup dominant care a căutat învrăjbirea, a urmărit utopia, a tânjit după comunismul de război și care a crezut că poate guverna prin represiuni continue” (Silvio Pons).
Pe de altă parte, revitalizarea statutului URSS pe scena mondială și relegitimarea socialismului (atât intern, cât și internațional) erau dependente, în opinia lui Gorbaciov, de o transformare sistemică de succes a statului sovietic. Cu alte cuvinte, liderul sovietic respingea „opțiunea de a lăsa lucrurile să treneze”, atât de caracteristică predecesorilor săi. În cele din urmă, convingerea sa fermă în posibilitatea simultană a demantelării „socialismului stalinist” (o formulă utilizată de către săptămânalul Literaturnaya gazeta în mai 1988) și refondării entității statale sovietice stă la baza paradoxurilor care au produs prăbușirea centrului de la Moscova.
Privind retrospectiv, această abordare, una care s-a dovedit în mod fatal contradictorie, ne lasă pe noi cu o imagine istorică a lui Gorbaciov, cel mai bine descrisă de către politologul Stephen Hanson în 1989: „Un revoluționar romantic autentic, crezând cu tărie în puterea creativă a maselor, incapabil să tolereze în principiu orice instituționalizare reală a politicii revoluționare care poate înăbuși această creativitate, și, de aceea, condamnat să fie înfrânt de alții care nu au asemenea scrupule”.
Am putea prin urmare spune că Gorbaciov a fost de fapt un revizionist marxist autentic care, recunoscând doar de formă figura iconică a lui Lenin, s-a îndepărtat de bolșevism—o cultură politică bazată pe fanatism, sectarism și voluntarism—și s-a dus înspre o versiune proprie a revizionismului marxist.
În tradiția rusă a reformelor impuse de la vârf, tentativa lui Gorbaciov de a reface dinamismul moral al comunismului s-a bazat, în orice caz, pe un calcul eronat: eliminarea treptată a controlului partidului asupra societății a deschis ușa alternativelor autonome. Criticul literar rus, Igor Dedkov, a deslușit în jurnalul său noile orizonturi produse de ascensiunea lui Gorbaciov la Kremlin: „Un om al generației noastre a venit la putere. Un nou ciclu de iluzii rusești este pe cale să înceapă” (citat în Zhivago’s Children). Politica de glasnost a descătușat pluralismul, cu ale sale dinamici care vor depăși punctul central al proiectului gorbaciovist de reformă.
Atunci când încercăm să înțelegem imaginea complexă a perestroikăi, contextul și consecințele sale, nu trebuie să trecem cu vederea rolul pe care l-au jucat ideile în cursul evenimentelor. În sine, preistoria revizionismului est-european a fost, alături de miticul „moment leninist originar” (Sovietele din 1917 sau perioada NEP), o piatră de încercare pentru anii 1980 în URSS. În plus, succesele mișcării disidente din regiune (ajutate în bună măsură de angajamentul lui Gorbaciov întru „non-intervenție”) au augmentat conștiința transformării revoluționare printre actorii implicați în procesul schimbării.
Am mai menționat și cu alte ocazii cele trei nivele de constituire intelectuală într-un sistem de tip sovietic (aparatcicii ideologici, intelectualii/tehnocrații de partid și disidenții). În anii ’80, aceste trei grupuri s-au influențat unele pe altele până la a provoca o alterare totală a orizontului discursiv, bazinul conceptual utilizat și setul de așteptări, atât la nivelul formulării politicilor, cât și la nivelul spațiului public.
Poate fi argumentat că până la ultimul deceniu leninist a existat un consens general în rândul mediilor intelectuale sovietice cu privire la imperativul regândirii soluțiilor posibile la problemele URSS. Aici rezidă stranietatea situației: organizarea statală de tip sovietic se afla, într-adevăr, în declin (în special ca lider al mișcării comuniste mondiale), dar era departe de a fi în dezordine.
Potrivit lui Stephen Kotkin, „a existat separatismul naționalist, dar a fost departe de a afecta ordinea sovietică. KGB a zdrobit mica mișcare disidentă. Numeroasa intelighenție a fost în permanență nemulțumită, dar s-a bucurat de mari subvenții de stat [care erau] manipulate pentru a promova loialitatea la nivel general” (Armageddon Averted).
Biograful lui Gorbaciov, politologul Archie Brown, a formulat acest argument de o manieră și mai directă: „În Uniunea Sovietică, reforma a produs criză mai mult decât criza a produs reformă. Soarta sistemului sovietic și a statului sovietic nu atârna de un fir de păr în 1985. Până în 1989, soarta ambelor a atârnat” (The Rise and Fall of Communism).
