În ultimele decenii, în majoritatea democrațiilor occidentale s-a renunțat treptat la serviciul militar obligatoriu și s-a trecut la o armată de profesie, nu însă într-un caz aparte cum e Elveția, unde funcționează conceptul de „armată a cetățenilor“, în care fiecare cetățean poate fi, teoretic, mobilizat în caz de nevoie.
Puține sunt celelalte țări europene unde se mai practică recrutarea, care, de altfel, poate fi întotdeauna înlocuită printr-un serviciu civil, în general cu câteva luni mai lung.
Țările care mai recrutează sunt Austria, Grecia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Lituania, Norvegia (și parțial, mai mult ca un test, în Suedia). Germania a suprimat serviciul militar obligatoriu in 2011, însă în mod legal serviciul el poate fi, teoretic, reintrodus oricând. Suedia discută însă acum în mod foarte serios reintroducerea serviciului militar, mai ales în fața amenințării ruse.
Chiar și în Franța, Emmanuel Macron a spart un tabù lansând, tot ca un test, ideea reintroducerii serviciului militar.
Noua strategie militară a României
Și România încarcă să testeze un asemenea plan. În luna mai 2021, Ministerul Apărării din România își făcea cunoscut proiectul de Strategie Militară și, printre alte reforme propuse care au atras atenția, prevedea reintroducerea serviciului de militar voluntar în termen.
Motivele sunt multiple. Astfel, în cap. I al Strategiei o atenție deosebită era acordată bazinului Mării Negre, iar printre provocările strategice se menționau: „perspectivele limitate de soluționare a conflictelor îngheţate din regiunea extinsă a Mării Negre (inclusiv Transnistria), corelate cu fragilitatea situaţiei de securitate în Balcanii de Vest, precum și instabilitatea din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.”
Dacă Orientul Mijlociu și Africa de Nord pot privi direct securitatea României doar ca sursă de refugiați, în schimb este limpede că situația din Transnistria, în măsura în care menține Republica Moldova într-o stare de instabilitate permanentă, trebuie să constituie o prioritate și o preocupare majoră pentru România.
Transnistria este unul din acele „conflicte înghețate”, declanșate și menținute mocnind de Rusia pe întreaga circumferință de nord și est a Mării Negre, alături de conflictele din Donbas, Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah, fără a mai menționa Crimeea ocupată și anexată direct.
România rămâne, desigur, un membru important al NATO la Marea Neagră, alături de Bulgaria și Turcia, iar parteneriatul strategic cu SUA, precum și prezența scutului anti-rachetă de la Deveselu aduc garanții suplimentare de securitate. Merită amintit, de altfel, că militarii români au lăsat o impresie excelentă printre aliați în Afganistan (lucru pe care l-am constatat și personal, la fața locului).
Serviciului de militar voluntar în termen
Pe lângă insistența pe modernizare și digitalizare, o propunere în textul noii strategii atrage atenția: cea de „inițiere a serviciului de militar voluntar în termen, prin care să se asigure formarea și instruirea anuală a tinerilor destinați în principal, rezervei operaționale”.
Asta nu este neapărat ceva nou. În Franța, Emmanuel Macron a evocat recent posibilitatea reintroducerii, sub o formă sau alta, a serviciului militar. Toate aceste chestiuni redevin de actualitate deoarece, după entuziasmul primului deceniu de după căderea comunismului, când țările din întreaga Europă au început să-și reducă efectivele și să anuleze serviciul militar obligatoriu, revine acum ca o evidență necesitatea păstrării unui număr suficient de militari în uniformă. Ideea că tehnologia ar fi suficientă a fost o modă trecătoare.
E drept, cu excepția unor țări precum Elveția sau Israelul, unde serviciul militar obligatoriu ține de identitatea națională, puține mai sunt azi țările, în Europa, care nu au trecut la o armată de profesie, eliminând recrutarea, uneori chiar, precum protestează NATO, cu riscul de a reduce capacitatea de apărare a țării.
Exemplele Bulgariei și Ungariei
După 1989, țările care au aderat la NATO si-au modernizat armata si au transformat-o, cele mai multe, intr-o armata de profesie. In unele a fost mai greu decât in altele. In Cehia, de pilda, reforma armatei a trebuit sa treacă printr-o ameliorare a imaginii acestei institutii in ochii populatiei. De la soldatul Švejk încoace, si trecând prin comunism si prin felul in care s-a compromis in 1968, armata cehă nu a fost niciodată privita cu simpatie de populație.
Dacă luăm un caz precum vecina României Bulgaria, vedem că între 1989 si 1999, Bulgaria își redusese deja substanțial efectivele armate, coborând de la 115.000 militari la 70.000. Apoi schimbările au continuat, până ce s-a ajuns la situația actuală, când totalul forțelor armate ale Bulgariei nu depășește 40.000 de oameni, cu toții militari de profesie.
Profesionalizarea armatei este însă foarte recentă, întrucât, chiar și după primirea în NATO, Bulgaria a menținut serviciul militar obligatoriu pana în 2007. Reducerea atât de drastica a efectivelor militare a fost criticată de-a lungul anilor de diverși politicieni din opoziție, care argumentau ca Bulgaria a ajuns să nu se mai poată apăra în caz de nevoie, în condițiile în care țări vecine cum sunt Grecia și Turcia mențin armate importante.
Apărătorii reformelor au subliniat însă că, dimpotrivă, forțele reduse și posedând o înaltă pregătire ale Bulgariei de azi sunt mult mai eficiente decât masivele trupe de militari in termen, nemotivați, din care era formată armata înainte. Mai mult, ca membru NATO, Bulgaria caută să se conformeze și unei alte obligații, 8% din totalul efectivelor fiind trimiși în misiuni in străinătate, in special in Irak si Afganistan.
De fapt, problema cea mare cu care e confruntată în acest moment armata Bulgariei, odată încheiată recrutarea obligatorie, este găsirea personalului necesar care să dorească o carieră în armată. În ciuda anunțurilor repetate, numărul voluntarilor rămâne relativ mic și puțini sunt cei care caută să devină soldați de profesie.
Sau să luăm cazul Ungariei. Restructurarea armatei maghiare a fost foarte dificilă. Armata maghiară era bazată tradițional pe recrutarea obligatorie. După suprimarea serviciului militar obligatoriu, începând din 2004, efectivele armatei maghiare s-au redus la 29.000 de oameni, în exclusivitate militari de carieră sau contractanți. A fost vorba de o reducere uriașă a efectivelor, dat fiind că în momentul căderii comunismului și imediat după aceea armata maghiară atinsese pragul a 150.000 de militari. Era o armata a războiului rece, a cărei principală strategie constă în anticiparea unor ofensive terestre în Austria și Italia de nord, ofensive care ar fi fost organizate, desigur, împreună cu cei 200.000 de militari sovietici prezenți în acea vreme in Ungaria.
Prin alte părți, departe de a fi o gardiană a valorilor republicii, în unele țări armata a rămas privită ca o sperietoare și o caznă, un chin de câțiva ani de care trebuie sa scapi neapărat, cu certificate medicale, desigur false, și plătind oricât de mult. Așa este în Rusia de pildă, unde domnește și astăzi în cadrul armatei acea ceremonie a umilirii și inițierii violente a noilor recruți, numita дедовщина (dedovșcina), si care face in continuare un număr însemnat de victime în fiecare an. E limpede ca o asemenea armata va putea cu greu sa se erijeze in protectoare a valorilor naționale, însă pentru a renunța la recrutare si a trece la o armata de profesie e nevoie nu doar de o profundă reformă economică, ci și de una psihologică, de o renunțare la niște simboluri învechite care nu mai corespund noilor realități.
Zgârcenie și economii la Londra
În ultima vreme, o mare dezbatere în parlamentul britanic l-a opus pe șeful opoziției laburiste, Keir Starmer, șefului guvernului Boris Johnson, acesta trebuind să răspundă întrebării: de ce reduce forțele armate cu încă 10.000 de oameni, făcând ca totalul forțelor terestre britanice să scadă la doar 72.000 de oameni, cel mai coborât nivel din ultimii 300 de ani!
În paralel vor fi trimise la casare multe avioane, tancuri și nave militare. În loc de asta, guvernul vrea să investească masiv în drone, roboți, AI și cibernetică. Tot așa, unul din proiectele guvernului lui Johnson este să mărească cu 40% stocul de ogive nucleare.
După Brexit, și în perspectiva unui nou referendum pentru independență în Scoția, mulți s-au temut că o dezmembrare eventuală a Marii Britanii, ar putea declanșa uriașe probleme de împărțire și redistribuire a resurselor militare britanice. Baze militare și material există și în Scoția și în Irlanda de nord, unde unii politicieni locali insistă că ar prefera să se despartă de Anglia și să rămână în Europa.
Despărțirea de Scoția și eventual Irlanda de Nord ar însemna reducerea spațiului de securitate britanic. Divorțul intra-britanic ar mai însemna, desigur, încă o reducere a efectivelor militare ale Angliei. Deja în situația actuală experții trag de mai mulți ani semnalul de alarmă, întrucât Marea Britanie nu încetează să opereze reduceri în cheltuielile militare, ba chiar guvernul lui David Cameron, cele care a declanșat Brexitul, inițiase o serie de măsuri pentru a reduce forțele armate la efective de maximum 50.000 de oameni.
Efective atât de reduse înseamnă că Marea Britanie — sau Anglia, în cazul scindării — n-ar mai fi capabilă să facă față la două conflicte simultan.
Chiar și acum, voci din cadrul ierarhiei armatei Marii Britanii, putere nucleară legală, atrag atenția politicienilor că, în condițiile în care Londra trebuie uneori să mențină trupe în puncte de conflict cum au fost Afganistanul sau Irakul, capacitatea de reacție în fața unei ipotetice agresiuni rusești în Europa de Est ar fi atunci extrem de redusă.
