Linkuri accesibilitate

Refugiații: o condiție umană eternă


Un bărbat cu două plase în apropierea unui depozit bombardat de armata rusă într-o suburbie a Kievului, 24 martie 2022. (Foto de FADEL SENNA / AFP)
Un bărbat cu două plase în apropierea unui depozit bombardat de armata rusă într-o suburbie a Kievului, 24 martie 2022. (Foto de FADEL SENNA / AFP)

Uniunea Europeană nu are (încă) o politică comună a primirii refugiaților, în bună parte și pentru că UE nu are, pur și simplu, o politică comună a imigrației.

Refugiații: o condiție umană eternă
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:59 0:00

Este extrem de simbolic faptul că Polonia tocmai a anunțat că nu va cere ajutor de la UE pentru a se îngriji de refugiații din Ucraina.

Viceprim-ministrul și liderul de facto al Poloniei, Jarosław Kaczyński, a declarat că Polonia este «o țară de trei ori mai bogată acum decât era în anii 1990, și de trei ori mai bogată decât Ucraina», de aceea chiar dacă Polonia ar merita un ajutor european pentru a se ocupa de refugiați, totuși nu îl va solicita.

Declarația este simptomatică pentru faptul că Uniunea Europeană nu are o politică comună a primirii refugiaților. Asta și pentru că UE nu are, pur și simplu, o politică comună a imigrației, spre deosebire de Statele Unite sau Canada.

Criza, de o lună încoace, a refugiaților din Ucraina, obligă însă Europa să revadă această situație, mai ales în lumina contrastului total cu cealaltă criză a refugiaților, cea din 2015, când o bună parte a țărilor din UE (printre care și Polonia) și-au închis frontierele în fața refugiaților sirieni, afgani sau din alte țări asiatice.

Chiar anul acesta, Polonia a început construirea unui zid fizic la granița sa bielorusă, tocmai pentru a împiedica trecerea miilor de refugiați și azilanți din Orientul Apropiat și Mijlociu și Africa, încurajați de regimul de la Minsk să treacă în UE.

Acum însă, nu doar Polonia, ci practic toate țările din UE se arată dornice să primească refugiații din Ucraina. Șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a dat asigurări că toți ucrainenii „sunt bineveniți”. UE se așteaptă ca numărul refugiaților ucraineni să fie de ordinul milioanelor. Circa un milion sunt deja estimați a se afla doar în Polonia.

Responsabila cu afacerile interne ale UE, Ylva Johansson, a anunțat deja că ucrainenii (care nu au nevoie de viză pentru a intra în UE) vor primi un statut de „protecție temporară”, permise de ședere valabile un an, și vor avea acces la învățământ și la piața muncii.

Mai mult, lucru cu totul inedit, ei pot alege țara în care doresc să meargă, ceea ce contravine tuturor protocoalelor anterioare ale UE privind refugiații.

Refugiații: o condiție umană eternă

Dacă suntem cu toții „out of Africa”, cum spune teoria evoluției umanității, atunci suntem cu toții refugiați, sau urmași de refugiați.

Problema refugiaților este una a timpurilor moderne. Înainte, de-a lungul istoriei, nu au existat refugiați, sau cel puțin nu în sensul de azi. Neexistând noțiunea și termenul de națiune, cel puțin nu până la Revoluția franceză și romantismul german, cine pleca și ajungea în altă parte era acceptat sau respins, din motive practice, dar fără să i se aplice o etichetă a alterității.

Țări precum Olanda sau Anglia s-au construit prin acceptarea unui mare număr de refugiați, în timpuri istorice mai ales protestanți din țările catolice. La fel, Balcanii s-au construit pe nenumărate migrații de populații. Chiar și Franța, care a inventat naționalismul, a absorbit imigranți în serie, de la armeni precum Charles Aznavour, polonezi precum Poniatowski… sau maghiarul fost președinte Nicolas Sarkozy.

Cele mai mari democrații de pe planetă, Statele Unite, Canada sau Australia, sunt de fapt țări de imigrație masivă, pentru care termenul de „migrație" nu are deloc același sens pe care îl are în Europa îmbătrânită a vechiului continent.

Wir schaffen das”: primul val masiv, 2015

Stadiul actual al legislației azilului în UE este detaliat aici în mod oficial.

Înainte de agresiunea în Ucraina, criza refugiaților din 2015 a pus în lumină realitatea dureroasă și dezamăgitoare care e aceea că Uniunea Europeană nu are o politică a imigrației. Țările membre au descoperit că trebuie să se descurce singure. Că nu există o politică uniformă la nivel european. Povara a fost aruncată pe cei care sunt în prima linie: Italia, Grecia, Spania, țările est-europene.

Ce s-a reținut atunci a fost în primul rând inexistența unui sistem de repartizare a refugiaților și azilanților la scara UE. Cererea țărilor care erau atunci cele mai afectate, Grecia, Italia și Spania, de a stabili un sistem de cote la nivel UE a fost respinsă de țările estice. Aceleași care acum deschid brațele în fața ucrainenilor.

Faptul că Ungaria ultranaționalistului Viktor Orban a început prima să ridice un zid - parțial gard electric - la granița sa cu Serbia s-a dovedit revelator pentru deriva unei societăți compozite - Europa - care s-a construit, tocmai, pe idealul liberei circulații a persoanelor și suprimării frontierelor.

Wir schaffen das” („O s-o rezolvăm”, „o să o ducem la capăt”) a fost răspunsul, devenit de atunci proverbial, dat de Angela Merkel exact în urmă cu cinci ani, pe 31 august 2015, când a fost întrebată dacă ea consideră că Germania poate face față unui asemenea flux migrator cum se vedea atunci.

Peste un milion de refugiați a primit Germania în acel an, iar Merkel, invitându-i să vină și să stea, spunea prin asta că Germania poate primi sistematic, an după an, câte un milion de refugiați, absorbindu-i și ajutându-i să devină cetățeni responsabili și integrați.

Extrema dreaptă germană, Alternative für Deutschland (AfD), a profitat la maximum de aceste declarații, devenind, numeric, a treia formațiune politică în alegerile din 2017, iar Merkel a fost atacată chiar și în cadrul propriului ei partid creștin-democrat, acel dual CDU combinat cu bavarezul CSU.

În final, în materie de muncă, s-ar putea spune că bilanțul e net pozitiv. Cifrele Institutului de cercetare economică DIW, care a intervievat 8.000 de refugiați ajunși în Germania între 2013-2016, adică perioada în care Merkel a încurajat imigrația, arată că 43% din cei veniți în Germania au găsit un loc de muncă sau urmează un curs profesional.

Unii experți afirmă chiar că refugiații sosiți recent în Germania s-au integrat mai bine decât cei care veneau în anii 1990 din fosta Iugoslavie. Atunci, în 2015, valul de imigranți tineri a reprezentat o binefacere pentru economia Germaniei. Patronul de la Daimler vedea în asta un „miracol economic”. Regulile de angajare au fost atunci ușurate.

În același timp, partea negativă, subliniată de adversarii imigrației, este că numărul celor care, prin activitatea lor, au dreptul la protecție socială, a crescut de la 84.500 la 362.600, între septembrie 2015 și decembrie 2019.

Migranții au fost atunci împrăștiați în toată Germania, mulți chiar la țară. Acesta a fost marele test pentru funcționarea descentralizată a federației. Multe rețele sociale locale lucrează cu imigranți. Se estimează că jumătate din populația Germaniei a avut deja de-a face, într-un fel sau altul, cu imigranții. În schimb, în sens exact invers, responsabilitatea pentru o anumită decizie concretă a rămas deseori imprecisă. Sistemul federal face, de altfel, că expulzările sunt și astăzi foarte greu de executat și de dus la capăt. Zeci de mii de oameni rămân fără un statut legal, dar sunt imposibil de expulzat.

Astfel, The Economist mai moderează astăzi ceva din entuziasmul inițial și din imaginea globală de succes al integrării. Peste jumătate din imigranții care lucrează au de fapt munci necalificate, deși în țara lor de origine mai bine de 80% erau calificați. Majoritatea sunt spălători de vase sau curăță și îngrijesc în hoteluri, fără altă perspectivă de muncă.

Situația femeilor este în special dificilă, iar mulți imigranți, în special din țări ca Eritreea sau Irak, rămân funcțional analfabeți, chiar după ani de formare.

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

Previous Next

XS
SM
MD
LG