Prima publicație care oferise o anchetă jurnalistică din interiorul „batalionului bielorus” care luptă pentru Kiev fusese săptămânalul italian „L’Espresso”, care își începuse ancheta la Varșovia, în Polonia, printre acte opozanți împotriva regimului lui Aleksandr Lukașenko care au pusă mâna pe arme pentru a se bate de partea Ucrainei. Oameni care au fugit de regimul autoritar de la Minsk și care văd acest război ca pe o prelungire a luptei lor împotriva dictatorului lor aliat cu Moscova.
Astăzi, e rândul cotidianului francez Le Monde, care, într-un amplu reportaj printre voluntarii și mercenarii din Ucraina, discută cu membri ai “batalionului bielorus”, care spun că «Bielorusia nu va fi niciodată independentă dacă Ucraina nu este».
Este vorba de batalionul «Kastous-Kalinowski», de la numele unui erou național care în sec. XIX a luptat împotriva Rusiei.
În acest timp, cum o scrie Washington Post, șeful Pentagonului Lloyd Austin a anunțat că mai multe sute de luptători ucraineni au fost scoși din țară pentru a fi antrenați și școliți în utilizarea noului tip de armament trimis de SUA. Ei vor putea, a spus ministrul american al apărării, să manevreze cu folos („to very good use”) toate acele arme noi.
Asta în vreme ce unul din principalii propagandiști ai Kremlinului, vedeta de televiziune Dmitri Kiseliov, a amenințat de două ori în emisiunea sa că Marea Britanie ar putea fi distrusă prin atacuri nucleare. „Doar un tir, Boris, și Anglia s-a dus definitiv”, a spus Kiseliov, vorbind la televiziunea rusă de stat, unde a numit Marea Britanie: „Insula de scufundat” („Sinkable Island”).
În Franța, însă, Libération, răspunzând unor întrebări ale cititorilor care doreau să știe dacă este adevărat că rachetele rusești Satan-2 pot atinge Parisul în 200 de secunde, răspunde că nu, desigur, că este vorba de simplă propagandă rusească și că rachetele respective se află încă în stadiul de dezvoltare și testare.
Clanul Peskov
Le Monde oferă astăzi și un portret complet al „clanului Peskov”: „Dmitri Peskov, tatăl, șeful clanului, este comunicatorul șef al președintelui rus, e purtătorul de cuvânt al Kremlinului. Soția sa, campioană olimpică la patinaj, este foarte cunoscută la Festivalul de Film de la Cannes. Fiica lui, Liza, perfect francofonă, a fost stagiară în Parlamentul European și pe lângă Senatul francez.
Purtător de cuvânt al regimului, Peskov neagă orice „crimă” a armatei ruse și denunță o „falsificare bine orchestrată”, precum imaginile sau videoclipurile care documentează masacrul lui Bucea. Trebuie spus că acest bărbat de 54 de ani, diplomat de carieră, impresionant poliglot (engleză, turcă, arabă etc.), este o figură familiară a regimului. El este cel care reia, în fiecare dimineață, ritualul ultra-supravegheat al „punctului de presă” al Kremlinului. Cu o mustață sumbră, pieptănat cu cărare la mijloc ca un cântăreț din anii 1970, chipul acestui comunicator șef a devenit atât de nedespărțit de regimul lui Putin încât, pe rețelele de socializare, unul din site-urile cele mai citite care scriu despre partea întunecată a regimului se numește „Mustața lui Peskov”.
Cuvântul lui Putin
Nu toți liderii cu o personalitate complexă pot găsi un purtător de cuvânt pe măsură. Putin îl are, însă, pe Dmitri Peskov, umbra lui fidelă, care știe să se folosească și de imaginea glamour a fiicei sale Liza, Elizaveta (Yelizaveta) Peskova, în vârstă de 24 de ani, cum s-a întâmplat atunci când cotidianul, altminteri considerat de opoziție, Moskovski Komsomoleț, i-a făcut acesteia un portret complezent, insistând asupra perioadei când ea a trăit la internat în Franța, învățând la „școala vieții”, de pildă care sunt manierele la restaurant. Mama ei era exasperată pentru că ea nu reușea să mănânce frumos la restaurant.
Mai aflam de acolo și că ea a avut multe coșuri. Numele Elizavetei Peskova a apărut în presă și când s-a descoperit că ea a lucrat ca asistentă a unui membru al Parlamentului European, politicianul francez de extrema dreaptă Aymeric Chauprade, un sprijinitor public al anexării Crimeei de către Rusia în 2014.
Acesta s-a apărat spunând că fata purtătorului de cuvânt al lui Putin n-ar fi avut niciodată acces la documentele clasificate ale Parlamentului European. (Vezi aici ce scrisesem despre toate acestea la vremea lor.)
Războiul mediatic cu «chipuri omenești»
După ce Reporteri fără Frontiere (RSF) a ajuns, în raportul său pe anul acesta, la concluzia că războiul din Ucraina a avut un efect devastator asupra jurnalismului, tot Le Monde publică astăzi un interviu cu socioloaga Isabelle Veyrat-Masson despre dimensiunea mediatică a războiului din Ucraina, despre cum el este reflectat în presă, un războiul mediatic cu «chipuri omenești». ( Avem aici un joc de cuvinte pe o frază mult folosită în politologie și jurnalismul din Franța, «socialismul cu chip omenesc» —socializmus s ľudskou tvárou) — care rezumase odinioară programul liderului ceh reformator din 1968 Alexander Dubček și care apoi a dat titlul cărții din 1977 a lui Bernard-Henri Lévy «Barbaria cu chip omenesc» — La Barbarie à visage humain.)
Isabelle Veyrat-Masson vorbește așadar în Le Monde despre un război mediatic cu «chipuri omenești» (à “visages humains”), referindu-se la toate acele fețe de victime și călăi prin care presa și rețelele sociale au ajuns să rezume războiul.
Spune socioloaga franceză: «Ruinele lăsate în Europa de cel de-al Doilea Război Mondial, cele pe care le-am văzut în Kosovo, Cecenia, Siria etc., toate aceste le cunoaștem – fără a putea să punem o dată pe ele, pentru că toate se aseamănă. Am devenit imunizați grație unui model fictiv în care am fost cufundați încă de la inventarea cinematografiei. Poate că, de altfel, tocmai recursul, conștient sau inconștient, la această multitudine de chipuri umane care povestesc în mod diferit războiul, bulversează narațiunea în ansamblu.»
Cercetătoarea pune astfel accentul pe ceea ce este considerat a fi verdicitatea imaginii: «Ideea, larg răspândită, că ar exista un adevăr ascuns în esența imaginii este falsă. Imaginile nu au o natură specială, iar tehnologiile informaționale nu au mai multă valoare intrinsecă decât aveau mașina de scris sau camera foto la vremea lor. Un eveniment, oricare ar fi el, are loc într-un context istorico-politic și, de asemenea, e rezumat în tehnicile media disponibile la acea vreme. În aceasta, „mediul este mesajul”, cum spunea Marshall McLuhan: conținutul său face parte chiar din oferta media, care îl modelează la rândul ei.»