Încă din noaptea timpurilor, oamenii au râs întotdeauna de limbile vecinilor. Pentru greci, toate națiile vecine erau barbari (βάρβαροι, „barbaroi”), deoarece nu vorbeau, ci doar bârâiau (bar-bar) silabe aspre, fără sens. Romanii au preluat la rândul lor termenul "barbarus", dar fenomenul este universal. De pildă, dicționarele etimologice nu ne-o spun, însă este extrem de plauzibil ca termenul pejorativ românesc găgăuţă să vină pur și simplu de la găgăuz, de la această populație vecină, găgăuzii, care vorbea o limbă cu totul de neînțeles. Nu altceva au făcut slavii numindu-i pe vecinii lor germani ne mţi: *němьcь de la *němъ (“mut”, “idiot”) (în rusă немой (nemój = mut, idiot) şi немец = neamţ, german. Derivaţia depreciativă de la găgăuz la găgăuţă este aşadar banală, având multe paralele în lingvistică.
Dezinteresul grecilor și romanilor pentru limbile barbarilor vecini era total. Spre deosebire de babilonieni și asirieni, care ne-au lăsat nenumărate liste de cuvinte în limbi vecine și care țineau la zi dicționare de sumeriană, spre deosebire de egipteni și hitiți, care stabileau documente bilingve cu vecinii, grecii și romanii nu s-au interesat niciodată de identitatea barbarilor, pe care îi grupau sub denumiri generice, etichete comode.
Invers, dintotdeauna oamenii și-au considerat propria lor limbă ca fiind cea mai frumoasă, sau mai dulce, mai logică sau mai melodioasă. N- a existat niciodată o cultură în care oamenii să fi decis că ei vorbesc o limbă oribilă, inutilă, și că ar prefera să vorbească alta. În schimb, unii au putut considera că vorbesc o limbă „complicată” și să se mândrească cu asta. Sau au decis că e pentru că Dumnezeu le-a dat o limbă atât de grea, încât nimeni printre străini nu se căznește s-o învețe. De astfel, învățarea limbilor străine a fost întotdeauna văzută ca un chin, în toate culturile. De unde și miturile, precum cel biblic al Turnului Babel, în care diversitatea lingvistică e văzută ca o pedeapsă divină. Nostalgia unei limbi unice, planetare, ca o revenire la Vârsta de Aur, continuă și astăzi și explică încăpățânarea cu care lingviști amatori pătrunși de fiorul utopiei continuă să născocească improbabile și inutile limbi artificiale de tip esperanto.
Convingerea că există limbi „frumoase” și limbi „urâte” dăinuie însă și va dăinui în continuare câtă vreme vor trăi oameni pe planetă. Cunoaștem cu toții oameni care au să spună că rusa, germana sau araba sună cumplit, rebarbativ; sau că franceza sună romantic (sau ridicol) etc, etc., fără să-și dea seama că percepția lor fonetică e determinată de la început de limba pe care ei o vorbesc de la naștere. De aici - impresia de ridicol sau jenă pe care mulți o încearcă atunci când aud un străin care se străduie să vorbească în limba lor maternă. Să ne amintim cu în „Domnul Vucea”, Delavrancea descrie (fără mare har de altfel, doar noi suntem complezenți) următorul șibolet:
«-- Cum deosebeşte românul pe grec de român?
- Îl pune să zică: „retevei de tei, mirişte de mei”.
- Şi cum zice grecul?
- Pițigăindu-şi buzele, pelticind şi stropind, zice: „etavela tela tin de la miliste mela”.»
Sigur, dacă încercăm să punem niște greci să spună asta, rezultatul va fi sistematic: „Retevei de tei, miliste de mei…” „Miliste” pentru „miriște”, da, acolo Delavrancea se apropie oarecum de realitatea fonologicã. Nimeni in schimb nu zice „tela tin”, am verificat deja suficient, chiar dacă empiric.
Delavrancea a inventat, așadar. Singurul punct unde are dreptate este că grecii într-adevăr își pițigăie buzele, se pelticesc și stropesc. Dar de ce, oh de ce, a trebuit să ne mintă cu „tela tin”?
În realitate, continuumul sonor articulatoriu depășește cu mult inventarul fonologic al oricărei limbi luate separat. Dacă nu este antrenată prin învățarea altor limbi străine, urechea noastră nu va distinge anumite foneme sau opoziții sonore fundamentale în alte limbi, de pildă, în arabă, opoziția dintre kaf (ك, redat prin K) și qof (ق, redat prin Q). Distincția este fundamentală în arabă, deoarece permite să deosebim, de pildă, kalb (câine) de qalb (inimă). Pentru un vorbitor de română sau engleză, cele două cuvinte vor suna la fel. In schimb, un arabofon nu distinge între P și B, ceea ce îl face să considere că pill și bill în engleză (sau paie și baie în română) sună exact la fel.
Iar unele familii de limbi, în Caucaz, pentru a da un exemplu, chiar au o fonetică într-adevăr extraordinar de complexă. Pe lângă o gramatică și o tipologie ce nu au nimic de a face cu cea a marilor familii de limbi eurasiatice pe care le cunoaștem, limbile de pe litoralul Mării Negre, precum cercheza, kabarda sau abhaza, mai au și cel mai complex sistem fonetic din lume, practic imposibil de reprodus pentru cineva nenăscut acolo. (Marele lingvist care a fost fost contele Trubetzkoy a avut șansa unică de a fi crescut, copil și adolescent, într-o familie de nobili cerchezi, învățând limba în mod natural.)
Limba ubîh (dispărută în urma genocidului comis de ruși în Caucaz în sec. XIX) avea vreo 70 (șaptezeci, da!) de consoane… Limbile cercheză și kabardă au cu toatele un consonantism halucinant de complex, fiecare din ele depășind 60 de consoane, dar sunt foarte sărace în vocale. Kabarda nu are astfel decât două vocale : a și ă.
Ba chiar, un lingvist olandez, Kuipers, a scris o întreagă înspăimântătoare lucrare căutând să arate că e vorba de fapt de o singură vocală, întrucât a și ă se disting doar pozițional.
Așa încât, dacă limba kabardă poate fi considerată ca fiind un one vowel system, putem spune în mod logic că, de fapt, nu are vocale, fiind singura limbă de pe planetă în această situație.
Așa se explică reacția tulburată a acelui ofițer rus care, auzind pentru prima oară limba abhază a scris tulburat: „mi se părea că aud hârșâitul unor furnici gigantice care își freacă mandibulele sau articulațiile cheratinoase”
Așa încât, nu există limbi „frumoase” și limbi „urâte”. Precum și frumusețea care se tupilează în ochiul privitorului, armonia unei limbi oarecare se declanșează doar în urechea ascultătorului.
