În momentul în care Vladimir Putin amenință fostele republici sovietice, în primul rând țările baltice, spunându-le că sunt „parte din Rusia istorică”, puține lecturi se arată mai potrivite pentru a defini evoluția discursului identitar rus decât corespondenţa celor doi mari ruși în exil care au fost lingviștii Nikolai Trubetzkoy și Roman Jakobson.
Cei doi sunt reprezentativi din toate punctele de vedere, inclusiv pentru aceea că reprezintă două tipuri identitare diferite, care s-ar insera perfect în ideologia „eurasianică” de astăzi a Kremlinului, pentru care Rusia este o fuziune a celor două continente, însă cu o identitate proprie, aparte, multiplă. Trubetzkoy venea dintr-o veche familie de nobili cu rădăcini baltice.
Jakobson, intelectual evreu, dintr-o cu totul altă pătură socială, reprezenta la rândul lui un tip cu totul distinct. Ambii erau anticomuniști fără rezerve și părăsiseră Rusia la Revoluție, fugind de furia bolșevică nivelatoare. Mai mult - cei doi sunt în realitate principalii fondatori ai teoriei „eurasianice”, cea care spune că identitatea Rusiei transcende suma celor două continente.
În mod aparent paradoxal, mulți dintre acei exilați și fugari ruși albi, intelectuali de excepție, care scăpaseră sărăciți din dezastrul comunist, aveau o solidă fibră anti-occidentală și priveau cu mare severitate „Occidentul decadent”.
„Rusia”, spunea Trubetzkoy, „nu are o vocație europeană. Nu este însă nici asiatică, este o entitate aparte, cu un destin special”.
Acei nobili și intelectuali ruși care fugiseră de revoluție erau însă de părere că dictatura bolșevică e utilă, în măsura care ea distruge falsele valori pro-europene, bătătorind calea „purității eurasianice”.
După ei, comunismul juca același rol pe care îl jucase jugul mongol în Evul Mediu, protejând Rusia eternă de influențe occidentale.
Toate aceste elemente reunite ar trebui să-i facă pe cei doi lingviști, Trubetzkoy și Jakobson, precursori ideali ai doctrinei lui Putin sau a fanaticilor ideologi xenofobi ruși contemporani nouă Gumiliov și Dughin.
Or, într-o scrisoare către celălalt mare lingvist rus exilat, Roman Jakobson, Trubetzkoy scria:
„Literatura rusă de după Petru cel Mare este de fapt o continuare a literaturii occidentalizante a Kievului, iar nu o continuare a literaturii veliko-ruse (велико-русская) moscovite. Același fenomen poate fi remarcat în istoria picturii, a muzicii, a arhitecturii religioase și, în sfârșit, în istoria ritualului religios.
În realitate, putem vorbi de o „ucrainizare” a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite la cumpăna veacurilor XVII-XVIII. Cultura rusă pe care ucrainenii „autentici” o prezintă drept străină și impusă cu forța este în realitate ucraineană în originile sale.”
Iată, așadar, că acolo unde Vladimir Putin neagă astăzi existența însăși a limbii, istoriei și identității ucrainene, fondatorii doctrinei eurasianice găseau, exact invers, că Ucraina, altfel zis: cultura kieveană și influența unor gânditori și reformatori precum Petru Moghilă, au fasonat de la început ceea ce a devenit cultura spirituală a Rusiei, începută cu Petru cel Mare.
