Printre clișeele lingvistice cele mai răspândite pe planetă, unul extrem de iritant este cel privind „accentual”. Locuitorii capitalelor, în general, tind să privească cu superioritate orice „provincial” deoarece are un accent.
Tendința este flagrantă mai ales în culturi extrem de centralizate, precum cea franceză sau cea română, unde accentul capitalei a fost impus ca normă, strivind variantele regionale. De când există școala modernă, obsesia profesorilor cu accentul „corect” a putut distruge nenumărate vocații lingvistice. Generații de copii au fost descurajate și au abandonat studiul limbilor din pricina insistenței eronate și nepedagogice pe pronunția „corectă”. În loc să le transmită copiilor logica și structura unei limbi, profesorii insistă pe un soi de talent muzical cu totul inutil.
Adevărul este că există limbi, precum franceza, engleza sau chineza, a căror schelărie fonetică face că puțini vorbitori nenăscuți în mediul respectiv ajung să le stăpânească într-atât încât să treacă drept localnici.
Există apoi predilecții înnăscute în funcție de aparatul fonator al fiecărui vorbitor. Pentru un român, de pildă, limbile balcanice, precum sârba sau bulgara, ba chiar și turca și chiar -- ceva mai departe -- persana, farsi, nu vor prezenta vreo problemă fonetică, deoarece au exact același inventar de consoane și vocale ca și româna, inclusiv vocalele închise -î- și -ă- (deși nu toate limbile pomenite le au pe ambele). Un român neantrenat lingvistic și/sau netalentat va învăța însă mult mai greu să pronunțe engleza cu accentul de la BBC, cu toate acele -th-uri, surde sau sonore, și jocul delicat al vocalelor britanice. La fel, în cazul extrem de complicatului sistem al nazalelor din franceză, ca să nu ajungem până la tonurile din chineză.
Soluția este atunci ca partea fonetică să fie întotdeauna secundară în predarea limbilor. La urma urmei, este consolator să citim cum marele lingvist rus care a fost Nikolai Trubetzkoy se plângea, într-o scrisoare către celălalt mare lingvist rus care a fost Roman Jakobson, de dificultățile lui de a se exprima liber în franceză. Iar Trubetzkoy nu se referea, desigur, la partea gramaticală, care îi era mai limpede decât oricărui vorbitor „nativ” francez, ci la posibilitatea fiziologică de a pronunța exact ca ei, de a vorbi „ca francezii”. Numai că puțini nenăscuți acolo pot vorbi ca francezii.
Și așa revenim la pronunția imperialistă a capitalei și la obsesia celor de acolo că „provincialii au un accent”. Numai că toată lumea are un accent. Cei din capitală au accentul capitalei, pe care provincialii îl pot găsi cu totul ridicol. Cel mai adesea, doar un accident istoric a dus la alegerea unui oraș anume ca centru politic, ceea ce a facilitat impunerea accentului de acolo asupra altora.
Arbitrariul generat de accidentele istorice se mai vede și în aceea că cei din capitală, care decid „norma”, mai stabilesc și o scară a ridicolului, o ierarhie a ceea ce este acceptabil în accente. Bucureștenii, de pildă, găsesc accentul ardelenesc mai „nobil” și mai acceptabil decât cel moldovenesc. Asta, desigur, grație prestigiului cultural și social al unor orașe precum Cluj și Sibiu, ca să nu mai vorbim de Timișoara.
În schimb, în cazul oltenilor, nu accentul va stârni ilaritatea bucureștenilor, ci folosirea sistematică a unor forme gramaticale neuzuale, dar altminteri cât se poate de corecte istoric, cum este perfectul simplu (eu fusei, tu fuseși).
Accentul lui Putin
Și așa ajungem la aceea că Putin, de pildă, vorbește cu accent peter(s)burghez (adică din Sankt Petersburg), iar nu cu accentul capitalei.
Nici nu e de mirare, dat fiind că Putin s-a născut și a crescut în Leningrad, vechiul nume al vechii capitale a Rusiei, ctitorie a lui Petru cel Mare. E doar un detaliu, însă merită știut că accentul de «Piter» e considerat de ruși mai nobil decât vulgara pronunție moscovită.
Mutarea capitalei la Moscova a vulgarizat limba rusă de-a lungul secolului XX. Accentul și pronunția de St. Petersburg sunt însă mai melodioase și mai conservatoare, bătrânii de acolo păstrând de pildă pronunția completă a grupului consonantic scris Щ (-șci-), pe când la Moscova — și de aici în limba literară — Щ a devenit un șși- soi de lung.
La fel, cei din St. Petersburg, ca Putin, pronunță -j- în дождь (ploaie), care la Moscova e doșșǐ, și tot așa счёт (socoteală), însă articulat normal de cei ca Putin, a devenit la Moscova identic în pronunție cu franțuzescul “chiotte”.
S-a întâmplat cu rusa exact ce s-a întâmplat cu româna: tirania capitalei și a accentului narcisiștilor de acolo, care l-au impus ca normă și care râd cu îngâmfare de „provinciali”, a dus la o cumplită vulgarizare a limbii.
Fenomenul imperialismului lingvistic al capitalei este cvasi-universal, fie că e vorba de Paris, Moscova sau Teheran… cu două excepții notabile: italiana și croata sunt singurele limbi literare europene care nu sunt bazate pe dialectul capitalei. De la Dante încoace, italiana s-a format pe baza dialectului toscan, cel din Florența, iar nu pe oribilul dialect roman (atât de abil exploatat de Fellini), în vreme ce croata literară a fost croită pe un dialect din Bosnia, cel mai apropiat de sârbă.
Dacă sârba e relativ unitară, croata este în schimb împărțită în trei mari grupe de dialecte, iar cel ales pentru limba literară a fost în mod intenționat cel mai apropiat de sârbă, un dialect din Bosnia, mai precis cel vorbit în Sarajevo! Asta a făcut că întotdeauna, atât sârbii cât și croații au fost de acord, chiar măcelărindu-se reciproc, că cea mai frumoasă limbă „sârbo-croată” e cea vorbită de musulmanii din Bosnia. În schimb, dialectul capitalei croate, cel din Zagreb a fost influențat de germană (austriacă), iar cele de pe coasta Mării Adriatice, din insule și din peninsula istriacă - profund influențate de italiană. Un dialect cum este cel din insula Hvar, de pildă, ar fi total de neînțeles pentru un locuitor din Zagreb, că să nu mai vorbim de un sârb.
Toate acestea pentru a reveni la punctul de plecare: Putin vorbește cu accent de Sankt Petersburg, ceea ce îi dă automat o aură specială, mai ales pentru cei care încă mai aud cumplitul „govor” al lui Gorbaciov, care bodogăne precum țăranii și cazacii lui din Stavropol, ba chiar mai rău: Gorbaciov vorbește ca… ucrainenii!…
Ce este o limbă?
În final: „Ce este o limbă?” Răspunsul clasic al unui lingvist (Max Weinreich, care a rămas in istorie doar pentru asta) este că o limbă nu e altceva decât „un dialect cu armată și steag național”… subînțelegând că orice dialect ar fi putut avea șansa de a deveni limbă oficială.
Am avut personal, în vremea lui Voronin în fruntea Moldovei, o dispută la Bruxelles, terminată in conflict fizic (din care am ieșit învingător prin tehnici neconvenționale), cu un ziarist englez care îmi explica arogant că nu am dreptate in privința pretinsei „limbi moldovene” și ca de fapt o limbă poate fi și un grai local care devine cod oficial si regulă impusă prin faptul că vorbitorii lui au decis să-i dea alt nume… precum în Republica Moldova.
Un asemenea exemplu, am spus mai sus, e dat de sârbă, croată, „bosniacă” și muntenegrină. Este vorba acolo de fapt de aceeași limbă, numai ca scrisă la unii în chirilice și la alții în caractere latine. Ei bine, aceea este exact diferența dintre româna din România si cea din Republica Moldova, din perioada când se scria cu chirilice.
Și, cum am mai spus, în definirea unei limbi, ar mai trebui apoi vorbit si despre imperialismul cultural al capitalelor care își impun dialectul lor ca limba literară: Paris in Franța, sau București in România, de pildă.
În schimb, pentru a rezuma, există si situații precum Croația si Italia, care sunt singurele tari din Europa unde limba literară nu e bazată pe dialectul capitalei).
În România, așadar, a devenit un clișeu ieftin a râde de accentul moldovean. În realitate, accentul bucureștean (cu toate acele -ă-uri în loc de -e, ca în „pă jos” și „dă pă masă”) ar fi, de fapt, pentru un lingvist marțian, mult mai deviant decât cel moldovenesc, care e, dintre accentele românești, cel mai apropiat de latină.
Mai la sud, dialectul bucureștean a închis toate A-urile neaccentuate ( cf. [să-nă-tá-te], din lat. sanitatem). Moldoveneasca, în schimb, a păstrat fonetica curată: [sanatati], cu A-uri deschise la fel de larg ca și gura si mai apropiat de latină decât ă-urile bucureștene… Bucureștenii ar trebui așadar sa știe, conform realității lingvistice, că… toată lumea are un accent!
