Am văzut de-a lungul anilor, din 2014 încoace, mulți chiar și dintre cei care n-ar avea simpatii particulare pentru Rusia, o oarecare iritare când vine vorba de naționalismul ucrainean, pe care îl consideră fals, exagerat și motivat politic. Un fel de identitate oportunistă, gândesc ei, căci „până la urmă și ucrainenii sunt tot un fel de ruși”.
Și, da, am întâlnit oameni care, fără să cunoască realitatea lingvistică, încercau să mă convingă că ucraineana ar fi de fapt doar un dialect rusesc.
Sigur, Rusia țaristă numea Ucraina: Rusia Mică, Малороссия, după cum partea care azi e aproximativ Bielorusia era numită Rusia Albă (Белая Русь), în vreme ce Rusia moscovită se considera Rusia Mare: Великороссия.
Cele trei limbi însă, rusa, ucraineana și bielorusa sunt la fel de diferite pe cât sunt spaniola, portugheza și catalana: ieșite dintr-un trunchi comun, dar care au luat căi diferite.
Apoi, limba nici nu ar fi așa importantă, dacă ne gândim că sârbii, croații și bosniecii musulmani (precum și muntenegrinii), sunt la rândul lor slavi cu toții, ba chiar vorbesc aceeași limbă, dar asta nu i-a împiedicat să se măcelărească cu frenezie.
În realitate, raportul între ruși și ucraineni este istoric inversat, pentru că într-adevăr cultura kieveană stă la baza culturii și civilizației rusești.
Cel mai bine a rezumat-o unul din părinții doctrinei „eurasiatice” (vezi mai jos), cea răspândită de propagandistul rus Aleksandr Dughin: prințul exilat și mare lingvist Nikolai Trubetzkoy. Acesta, într-o scrisoare către celălalt mare lingvist rus exilat, Roman Jakobson, scria:
„Literatura rusă de după Petru cel Mare este de fapt o continuare a literaturii occidentalizante a Kievului, iar nu o continuare a literaturii veliko-ruse (велико-русская) moscovite. Același fenomen poate fi remarcat în istoria picturii, a muzicii, a arhitecturii religioase și, în sfârșit, în istoria ritualului religios.
În realitate, -- spunea Trubetzkoy, putem vorbi de o „ucrainizare” a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite la cumpăna veacurilor XVII-XVIII. Cultura rusă pe care ucrainenii „autentici” o prezintă drept străină și impusă cu forța este în realitate ucraineană în originile sale.”
Raportul istoric este așadar inversat, însă rămâne acest fapt incontestabil și anume, chiar dacă, cum spune Trubetzkoy, putem vorbi de o „ucrainizare" a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite, cele două popoare vorbesc azi limbi diferite și revendicarea Ucrainei sau a părți din ea ar echivala, să spunem, cu o ipotetică tentativă absurdă a Spaniei de a revendica Portugalia.
Sau, pentru a aminti un exemplu și mai nefast, pentru că Germania a tot vrut să ia înapoi Alsacia de la Franța s-a ajuns la două războaie mondiale.
„Kievul”, a spus-o Vladimir Putin într-un discurs din Crimeea din 2014, „e Mama Rusiei. Crimeea”, a mai zis el, „este pentru Rusia precum Muntele Templului pentru Ierusalim.”
În 2018, s-au împlinit 1030 de ani de la creștinarea Rusiei Kievene de către cneazul zis Vladimir cel Mare, ba chiar Sfântul Vladimir, cel care în urmă cu mai mult de un mileniu, în anul 988, a întemeiat regatul slav creștin precursor al Rusiei și al Ucrainei. Tot el a unit Kievul cu Novgorodul.
Or, Rusia aceea se numea kieveană dintr-o rațiune precisă: capitala era la Kiev, în Ucraina de azi.
In toată această atmosferă religioasă, Putin stimulează un cult și o adorație în jurul propriei sale persoane și tot de aceea și păstrează el mumia lui Lenin în Mausoleul din Piața Roșie.
Spre deosebire de perioada stalinistă, când Stalin însuși se preocupa de biologie și lingvistică și coresponda cu savanții sovietici, în vreme ce științele (mai puțin cele sociale) erau încurajate și finanțate, sub Putin doar Biserica și armata primesc un masiv sprijin oficial, iar obscurantismul religios cel mai grotesc a ajuns să se concentreze chiar pe persoana președintelui.
Tensiunile în jurul recuperării Sfântului Vladimir se înscriu astfel într-o largă și permanentă sacralizare a lui Putin însuși, dar nu fac însă decât să-i îndepărteze și mai mult pe ucraineni de ruși.
Eurasianismul, doctrina promovată în Rusia de ideologi precum Aleksandr Dughin, omul cu figură de profet exaltat care dă fiori vecinilor Rusiei și care e un apropiat al Kremlinului și al cercurilor ultranaționaliste din armată, biserică și FSB, eurasianismul nu e o doctrină nou-formată în Rusia lui Putin, obsedată de recăpătarea vechii glorii, ci un proiect politic cu foarte vechi și onorabile titluri de glorie.
Eurasianismul a fost conceput si pus pe hârtie printre alții de prințul Nikolai Trubetzkoy, pe care l-am pomenit, unul dintre cei mai mari lingviști care au trăit vreodată, creatorul fonologiei.
Trubetzkoy, care scria în exil, după ce fugise în timpul revoluției bolșevice, se baza la rândul lui pe scrierile filosofului ortodox Nikolai Berdiaev.
În mod aparent paradoxal, mulți din acei exilați și fugari ruși albi, intelectuali de excepție, care scăpaseră sărăciți din dezastrul comunist, aveau o solidă fibră anti-occidentală și priveau cu mare severitate „Occidentul decadent”.
Mulți dintre ei erau și pan-slavi, considerând că toate popoarele slave trebuiau unite sub egida Rusiei, in vreme ce alții erau mai degrabă pan-ortodocși, având nostalgia vechiului vis țarist de reunire a tuturor ortodocșilor, tot sub dominația rușilor, în mod ideal și prin cucerirea Constantinopolului și a Ierusalimului.
„Rusia”, spunea Trubetzkoy, „nu are o vocație europeană. Nu este însă nici asiatică, este o entitate aparte, cu un destin special”. In mod și mai paradoxal, acei nobili și intelectuali care fugiseră de revoluție erau de părere că dictatura bolșevică e utilă, în măsura care distruge falsele valori pro-europene, bătătorind calea „purității eurasianice”.
După ei, comunismul juca același rol pe care îl jucase jugul mongol în Evul Mediu, protejând Rusia eternă de influențe occidentale.
Eurasianismul se împacă de altfel foarte bine cu influențele comuniste și fasciste. Ideologul actual al eurasianismului, Aleksandr Dughin, a fost de altfel și una și alta. El a fost de altfel unul din liderii Partidului Național Bolșevik al scriitorului Eduard Limonov. Ulterior, Limonov și Dughin s-au despărțit, Limonov fiind un adversar al lui Putin, tot de pe poziții extremiste, așa cum fusese și un adversar al lui Ielțîn.
Eurasianiștii au militat întotdeauna pentru reanexarea Crimeei și a Ucrainei. In turbulențele actuale, există riscul ca ei să aducă o ideologie deja pusă la punct, care ar servi perfect tendințelor prezente ale Kremlinului și ale unei părți importante a societății ruse.
