În realitate, „podul” speranţelor şi aşteptărilor ni s-a tot umplut mereu de prin 1987-1988, dacă nu de mai de demult, cu de toate, şi cu bune, și cu mai puţin bune şi chiar cu rele.
Cu toate acestea, mulţimile ieşite în stradă n-au dat înapoi. Strada a dat şi direcţie, și substanţă mersului istoriei de acum mai bine de trei decenii. Ca o sinteză majoră a timpului social-politic, textul Declaraţiei de Independență a Republicii Moldova reproduce cu multă fidelitate suflul și spiritul străzii, durerea, revendicările şi idealurile generaţiilor rătăcite prin istorie după 1812.
La 27 august 1991, Nicolae Sulac, artistul care a pătimit pentru că a îndrăznit să cânte balada „Miorița” sub puterea sovietică, n-a ajuns să ia cuvântul în faţa mulțimii imense de oameni care cereau la unison Independenţa. Ceea ce 1-a întristat. Vorbise la cea dintâi Mare Adunare Naţională din 27 august 1989, pledând pentru limba română şi scrisul românesc, însă acum prea lungă era coada la microfonul de la tribuna cu vorbitori.
Întrebat peste câteva zile ce credea el despre momentul Independenţei, actorul a invocat o fabulă pentru a despica firul în patru. La jocul tradiţional de Paşte, povestea mucalitul rapsod, ieşiseră trei puşti, doi - din familii mai avute, al treilea - dintr-o familie „scăpătată”. Unul se lăuda cu pantalonaşii noi-nouţi, altul cu cămaşa. Cel sărac, se uită ba la unul, ba la altul, şi unde zice: „Da pe mine m-a tuns tata de Paşte...”.
Maestrul cântecului popular se temea să nu ajungem în situaţia copilului tuns de Paşte. Inutil de spus, câtă intuiţie şi dreptate a avut actorul. Oare acesta să fi fost motivul că nu i-a mai venit rândul la microfonul din Piața Marii Adunări Naționale?...
