Linkuri accesibilitate

Julian BARNES. Elizabeth Finch


Julian Barnes

De-a dreptul inepuizabil, acest britanic (franţuzit!) Julian Barnes (n. 1946), care revine în 2022 cu un nou roman – „o explorare lirică, atentă şi captivantă a iubirii, a durerii şi a miturilor colective ale istoriei” (Booklist) –, Elizabeth Finch, Nemira, 2022, tradus româneşte în acelaşi an de Radu Paraschivescu, spre a întregi seria de autor Julian Barnes de la Editura Nemira.

Moldova, Elizabeth Finch Julian Barnes, 21 ianuarie 2023
Moldova, Elizabeth Finch Julian Barnes, 21 ianuarie 2023

În stilu-i caracteristic – „două treimi ficţiune şi o treime non-ficţiune” –, autorul ne face să intrăm în aula universitară în care profesoara Elizabeth Finch „impunea atenţie prin nemişcare şi prin voce” studenţilor săi (trecuţi de 30, unii), vorbindu-le ca nimeni altcineva: „Cea mai bună formă de educaţie, după cum spuneau grecii, este prin colaborare. Însă eu nu sunt Socrate şi nici voi o clasă de Platoni, dacă asta e o formă corectă de plural”. Bref, „Elizabeth Finch cea care stătea în faţa noastră era produsul finit, suma a ceea ce realizase ea însăşi, cu ajutorul celorlalţi şi a ceea ce-i oferise lumea. Lumea nu doar în manifestările ei contemporane, ci şi în îndelungata ei istorie”. Drept punct de cotitură a acestei îndelungate istorii, profesoara consideră înfrângerea lui Iulian Apostatul, cel din urmă împărat roman păgân, „după uciderea căruia [în 363] creştinismul a rămas triumfător vreme de vreo cincisprezece secole”, despre care vorbeşte la cursuri, ba chiar ţine o conferinţă publică (ce-o va costa!). Deloc întâmplător, dosarul lui Iulian Apostatul – alias, biblioteca lui Elizabeth Finch, dar şi carnetele sale – îi revine prin testament lui Neil, naratorul ce i-a urmat cursurile, şi care va redacta în cele din urmă un eseu consacrat ultimului împărat roman păgân (capitolul doi al romanului), totodată gândindu-se să redacteze şi o biografie a profesoarei şi chestionându-i pe unii din foştii colegi în acest scop. Acestea sunt faptele propriu-zise – şi am trecut sub tăcere viaţa personală a naratorului („Aceasta nu este povestea mea (…). Viaţa mea a fost interesantă în acea perioadă, dar fără să însemne mare lucru (…) pentru ceilalţi”), marcată de cele două căsnicii eşuate & o relaţie pasageră cu Anna; la fel cum va rămâne sub pecetea tainei viaţa intimă a lui EF –, farmecul naraţiunii stă însă în fineţea observaţiilor de-a lungul naraţiunii, minunatele portrete (în mişcare), istorice şi ale contemporanilor, dintre care cel mai măiestrit este – se putea altfel?! – cel al profesoarei: „Elizabeth Finch stând în faţa noastră, vorbind aproape ca în proză, neavând nici cel mai mic decalaj între creier şi limbă, dreaptă, elegantă, îngrijorătoare, desăvârşită. Era oare o persoană fabricată, care muncise ani în şir la o formă de autoprezentare până devenise fără cusur? Altfel spus, artificială? Şi totuşi, această artificialitate era în slujba autenticităţii” (subl. mea).

Întocmai şi scriitura lui Julian Barnes, neavând nici cel mai mic decalaj între creier şi limbă – fără cusur.

23 ianuarie ’23

XS
SM
MD
LG