Cum o sublinia însă în weekendul trecut o mare analiză în cotidianul francez Le Monde, problema cu promisiunile, oricât de vagi, este că ele dăunează credibilității. Un spectru străbate capitalele occidentale: punctul 23 din comunicatul publicat la finalul summitului NATO de la București, în aprilie 2008. După lungi negocieri între aliați, un angajament de principiu fusese convenit atunci, însă fără a oferi un calendar constrângător: „NATO salută Aspirațiile euro-atlantice ale Ucrainei și Georgiei (…). Astăzi am decis că aceste țări vor deveni membre NATO”… dar patru luni mai târziu, în august 2008, armata rusă a intervenit în Georgia, care a pierdut atunci 20% din teritoriul său, fără ca NATO să reacționeze.
Au trecut cincisprezece ani. Războiul din Ucraina declanșat de Kremlin în februarie 2022 a oferit Alianței un nou sentiment de unitate și apartenență.
Dar, în timp ce Kievul are în vedere o contraofensivă viitoare și poate decisivă, diplomații occidentali se confruntă cu o alegere strategică. Promisiunea făcută Ucrainei va fi în mintea tuturor la următorul summit NATO de la Vilnius (Lituania) din iulie.
După Finlanda, devenită recent cel de-al 31-lea membru al Alianței, și în așteptarea Suediei, pe care Turcia o ține încă în anticameră (ajutată și de Ungaria), ce loc sau ce statut ar trebui rezervat Ucrainei? Acela al unei eterne zone tampon, ca înainte de război?
Candidată oficială și la Uniunea Europeană (UE) din iunie 2022, Ucraina este încă departe de a îndeplini condițiile minime. Estimările pentru reconstrucția sa depășesc 410 miliarde de dolari (371,42 miliarde de euro). Deocamdată, Varșovia și țările baltice militează activ și insistent pentru ca vecina lor să adere la NATO. Statele Unite nu văd însă deloc favorabil această perspectivă, urmate îndeaproape de Germania. Parisul, la rândul său, tergiversează. Emmanuel Macron caută o soluție hibridă care să apropie pozițiile.
Două Europe se situează aici pe poziții diferite, prin istoria lor și prin lectura geopolitică a momentului. „Numai Alianța Transatlantică este răspunsul la spectrul imperialismului, colonialismului și naționalismului”, a rezumat premierul polonez Mateusz Morawiecki la Washington pe 11 aprilie. Fervoarea atlantistă a Poloniei depășește adesea chiar și propriile sale angajamente europene.
„Vrem să obținem aprobarea pentru garanții de securitate foarte precise la Vilnius”, a spus Volodimir Zelenski pe 20 aprilie, când l-a primit la Kiev pe secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg. Kievul cere o procesare accelerată a candidaturii sale. Oficialii ucraineni spun chiar că țara lor este deja „membru de facto”.
Cu toate acestea, în săptămânile ce au urmat izbucnirii conflictului, Kievul avusese o poziție mai puțin clară. În martie 2022, la o lună de la începutul războiului, Zelenski se declara chiar gata să ia în considerare un compromis cu Rusia, în cazul retragerii trupelor acesteia, și cu condiția de supune soluția eventuală unui referendum național.
Progresul spre interoperabilitate
În timpul unei conferințe de presă la Bruxelles, la sediul NATO, pe 5 aprilie, secretarul de stat Antony Blinken a rezumat strategia americană. Aceasta constă, în principiu, în menținerea promisiunii că ușa Alianței rămâne deschisă în fața Ucrainei. Însă, în viitorul imediat, Washingtonul este „intens concentrat”, potrivit șefului diplomației sale, să-i acorde Ucrainei toate mijloacele pentru a se apăra și a „recuceri cât mai mai multe teritorii confiscate de Rusia”. Dar pe termen lung? Aici Antony Blinken a rezumat scopul pragmatic al Washingtonului: „Aducerea Ucrainei la standardele NATO și la interoperabilitate militară cu Alianța”, a spus secretarul de stat.
De anul trecut, acest progres spre interoperabilitate a devenit deja evident, grație integrării unor echipamente occidentale sofisticate în cadrul armatei ucrainene, al cărei personal specializat urmează o pregătire și în străinătate, în țări NATO. Washingtonul dorește o formă de stabilizare până în vara lui 2024, chiar înainte de alegerile prezidențiale din Statele Unite.
Capitalele occidentale se tem că Zelenski nu și-a pregătit concetățenii pentru alegerile dureroase care ar putea apărea în câteva luni. Totuși, Occidentul trebuie să găsească o formulă de garanții de securitate acceptabilă pentru Kiev, chiar dacă rezultatul nu va fi la aceeași amploare cu articolul 5 al NATO, care prevede că un „atac armat” împotriva unui membru declanșează un răspuns comun ale tuturor.
Reticențe americane insurmontabile
Alții văd o situație în care pacea s-ar baza pe ideea unei aderări accelerate la UE, astfel încât Zelenski să poată “vinde” concesiile teritoriale făcute Rusiei propriului său popor. Dar această ipoteză de aderare accelerată este deocamdată doar un vag slogan. Nicio procedură nu o permite astăzi în UE.
Experții se așteaptă ca aliații să reafirme la Vilnius sprijinul lor continuu pentru Kiev și poate „o discuție despre o formă de pact de securitate, o coaliție voluntară în cadrul NATO”. Aceasta ar putea lua forma unei declarații colective de intenție privind securitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, dar fără a presupune o apărare automată a acestei țări în caz de agresiune. Sau chiar și ideea unui soi de acord bilateral între Washington și Kiev, pe modelul celui cu Israelul. Acesta din urmă nu prevede o relație de apărare codificată. Statele Unite nu sunt obligate să vină în apărarea Israelului. Pe de altă parte, există un nivel foarte ridicat de sprijin, partajarea informațiilor, dezvoltarea în cooperare a armelor, vânzările de echipamente militare etc.
Un acord bilateral, cu conținut non-public, care să consfințească sprijinul Washingtonului pentru Kiev, după 35 de miliarde de dolari în ajutor militar într-un an? Această opțiune există, dar nu îi scutește pe aliații europeni de propriile lor întrebări.
