Milioane de oameni de pe întreaga planetă vor urmări acest eveniment, care ne readuce la practici „ancestrale”, la ritualuri dintr-o altă epocă, scoase direct din cărțile de istorie.
Sigur, monarhiile au rămas și pe alte continente. Extremul Orient (Japonia, Thailanda, Malaezia și Cambodgia) și Peninsula Arabică, cu Arabia Saudită și Oman, sunt principalele exemple.
Apoi, monarhiile pot dispărea și pot fi restaurate (Cambodgia și Spania sunt principalele exemple). Europa este, de altfel, un continent al paradoxurilor. Este regiunea de pe planetă cu cele mai multe monarhii, dar nici măcar nu sunt cu toatele monarhii constituționale. Dacă, în mod teoretic, Principatul Liechtensteinului, de pildă, poate fi considerat o monarhie constituțională, în schimb Vaticanul e clasificat de experții în «regalia» în categoria monarhiilor absolute, deși suveranul, Papa, accede la tron printr-un proces electiv.
Sigur, poate părea paradoxal că Europa, leagănul democrației, este în același timp continentul cu cele mai multe monarhii, ba chiar putem spune ca jumătate din monarhiile planetei sunt europene, dacă ne gândim ca încă 15 țări din Commonwealth, inclusiv Australia și Canada, îl au ca șef de stat pe suveranul Marii Britanii.
Monarhia constituțională
Leagănul democrației, Europa este continentul cu cele mai multe monarhii și toate sînt constituționale. Conceptul a pornit de altfel de aici, de pe continentul european, în secolul al XIX-lea.
In acest sistem politic, monarhul are un rol doar ceremonial și nu poate iniția nici un act legislativ. Separarea puterilor în stat este însă la fel de totală ca în orice republică sau în orice altă formă de stat democratic.
Conceptul de monarhie constituțională și întreaga sa funcționare vin din Marea Britanie,
In cadrul monarhiei constituționale, unele pot fi monarhii executive, sistem în care monarhul păstrează largi atribuții politice, celelalte fiind pur ceremoniale. In Europa, doar măruntele Liechtenstein și Monaco sînt monarhii executive.
Belgia a fost un caz aparte în Europa până în anii 1990, până la moartea regelui Baudouin. Orice act legislativ, orice lege care intra în vigoare trebuia aprobată și semnată de rege, fără de care nu era valabilă. Asta a dus la faimosul episod al crizei regale si al legii avortului: în 1990, parlamentul a legalizat avortul, iar regele Baudouin, catolic fervent, a refuzat să o semneze.
Criza constituțională era totală, așa încât, pentru a evita un blocaj între instituțiile statului, dar și pentru a îi evita regelui criza de conștiință în care îl punea cvazi-obligația de a semna o lege care îi repugna profund din rațiuni morale și religioase, s-a ajuns la unul din acele faimoase compromisuri à la belge: regele a abdicat vreme de trei zile, timp în care, dată fiind absența legală a monarhului, parlamentul a putut promulga legea.
Intre timp, puterile monarhului Belgiei au fost reduse, dar chiar și astăzi el joacă un rol esențial in formarea guvernelor: el e cel care alege mediatorii și formatorii care negociază între diferitele partide, de pildă.
Aceleași putere le are monarhul, potrivit Constituției, și în Danemarca, în vreme ce în Norvegia regele chiar prezidează anumite ședințe ale guvernului.
Cu excepția Vaticanului, considerat tot o formă de monarhie, si a unor regate asiatice precum Cambodgia sau Malaezia, monarhiile sînt, desigur, ereditare. În Spania, monarhia a fost restaurată în 1975, după deceniile de dictatură a lui Franco, însă este o monarhie pur ceremonială.
Monarhiile europene
Europa continuă așadar să se agațe de ideea și esența regalității, cărora li se atribuie o valoare specială. Să ne gândim doar la felul în care bulgarii au putut crede că fostul lor rege ar putea fi un bun prim-ministru... doar pentru că a fost rege în tinerețe.
Regele Simeon Borisov Saxe-Coburg-Gotha (în bulgară: Simeon Sakskoburggotski) a poftit să fie prim-ministru în perioada 2001-2005, când mulți bulgari, nepricepând cum funcționează democrația și neînțelegând că instituțiilor UE puțin le pasă că premierul unei țări a purtat odinioară coroană, încă mai credeau că Simeon le-ar fi putut aduce prosperitatea prin simplul fapt că e rudă de departe cu unele din familiile regale occidentale.
Multe din familiile regale europene sunt de origine istorică relativ recentă. Dinastiile din Italia, Grecia, Belgia, Bulgaria, România au fost create în momentul formării statelor-națiune în sec. al XIX-lea. Majoritatea erau familii nobile germane, întrucât pe atunci încă se mai atribuia o natură aparte calității sângelui nobil german.
După al Doilea Război Mondial, însă, unele țări, nu doar România și Bulgaria, dar și Italia și Grecia, si-au gonit familiile domnitoare. În Grecia, după abolirea monarhiei în 1974, familia regală a plecat în întregime în străinătate, vreme îndelungată interzicându-i-se chiar să revină. Chiar și astăzi, niciun membru al fostei familii regale nu trăiește în Grecia.
Exactul în momentul în care monarhia era abolită în Grecia, ea era restaurată în Spania și e incontestabil că restaurarea monarhiei acolo a facilitat împăcarea natională, după războiul civil. La fel, în cazul actual al Belgiei, instituția monarhică este unul din ultimele lucruri care încă mai împiedică scindarea țării, în fața tendințelor independentiste ale flamanzilor.
Regele Mihai al României este, alături de membrii familiei regale Karageorgevici a Serbiei, unul din puținii monarhi care au domnit peste țări ce s-au scindat din pricina accidentelor istoriei. Spre deosebire însă de Mihai al României, ultimul rege al Serbiei, Petru al II-lea, nu a abdicat. A fost expulzat de comuniști în 1945 fără să fi semnat actul de abdicare.
Înzestrarea familiilor regale
În România, PSD și ALDE au căutat, în vremea în care politica internă a României era dominată de Dragnea, să profite de momentul înmormântării regelui Mihai și să declanșeze un referendum pentru… reinstaurarea monarhiei.
Cele mai interesante discuții se refereau însă la banii pe care Casa Regală a României îi va primi anual din bugetul public.
Încă din luna noiembrie 2017, Tăriceanu și Dragnea au făcut să fie aprobată o inițiativă legislativă care spunea că: „Finanţarea cheltuielilor de funcţionare curentă ale Casei Regale a României se asigură de la bugetul de stat, în limita aprobată anual prin Hotărâre a Guvernului”.
În spațiul public s-au pronunțat și niște sume: ar fi fost vorba de 4,5 milioane de euro pe an, după modelul aplicat în Muntenegru. S-a aflat însă că Radu Duda și principesa Margareta ar fi cerut 25 milioane de euro anual.
Dar și dacă ar fi vorba de 25 de milioane de euro pe an pentru o familie regală care nu domnește, suma poate fi comparată mai mult decât favorabil cu cea de 35 de milioane de euro pe an pe care o primește foarte activa familie regală din Belgia, acolo unde se află sediul instituțiilor UE și NATO. Familie regală care are o agendă permanent încărcată de-a lungul anului.
Casa Regală e subiect de mare dezbatere și în Italia
Cât de privilegiată este familia regală a României, chiar și după moartea lui Mihai, se poate vedea comparând cu situația decăzutelor familii regale din Italia și Grecia. Nepotul regelui Vittorio Emanuele III al Italiei, Emanuele Filiberto, care a luat parte la funeraliile lui Mihai în 2017, s-a plâns atunci, într-un interviu cu Corriere della Sera, de ezitările clasei politice italiene de a accepta fie și ca rămășițele celui care a fost rege în timpul lui Mussolini să fie aduse în Italia.
O mare dezbatere are loc acum în această țară, unde abia președintele Mattarella și-a dat în cele din urmă acordul ca osemintele regelui Vittorio Emanuele III să fie aduse din Egipt, unde regele a murit în exil, după abdicare, în 1947, și să fie îngropate în Italia. Nu toată lumea a fost însă de acord.
E vorba de regele care a făcut un pact cu Mussolini și a dus Italia în război de partea Germaniei. La fel cum regele Mihai a făcut o vreme un pact cu Garda de Fier și a dus România în război de partea Germaniei, abdicând în cele din urmă, precum Vittorio Emanuele în Italia.
La fel făcuse și Vittorio Emanuele III în Italia, acceptându-l pe Mussolini încă din 1922, semnând legile rasiale și ducând țara în război de partea lui Hitler, motiv pentru care decenii de-a rândul familia regală, Casa de Savoia, nu a avut voie să se întoarcă în Italia. Despre restituiri de proprietăți, însă, nici nu poate fi vorba.
În Italia și Grecia, familiile regale au fost gonite din țară și li s-a interzis să mai vină vreodată. Chiar și după ce interdicția de a pune piciorul pe solul țării a fost ridicată, după multe decenii, familiilor regale din Italia și Grecia nu li s-a restituit nimic.
Asta contrastează total cu situația caselor regale din estul Europei, unde în Muntenegru, Serbia, Bulgaria, România, casele regale gonite odinioară au fost reprimite cu toate onorurile și au primit înapoi uriașe proprietăți.
Europa de Est continuă astfel să se agațe de ideea, esența și mitul regalității, cărora li se atribuie o valoare specială.
Înzestrarea familiilor regale: „listele civile”
În țările cu monarhii funcționale, membrii familiei regale trăiesc dintr-un buget fix, aprobat de Parlament, care se numește o listă civilă.
În Belgia, de pildă, lista civilă a familiei regale pentru anul 2021, a fost de 35.687.000 euro. Regele Philippe primește 11.786.000 euro, (sumă din care plătește, desigur, salariile colaboratorilor și ale angajaților Palatului).
Fostul rege Albert II, tatăl actualului suveran, primește la rândul lui aproape un milion de euro pe an, din care 176.000 euro sunt impozabili. În sfârșit, ceilalți copii ai lui Albert, prințesa Astrid și prințul Laurent primesc respectiv 321.000 și 308.000 euro (acesta din urmă, un gaffeur iresponsabil ținut la distanță de restul familiei, se plânge de altfel în permanență în presă că primește prea puțin și că nu-i ajunge).
Aceste sume nu pot fi depășite, iar familia regală nu poate fi la adăpost de lege în cazul comiterii unor matrapazlâcuri. Astfel, în Spania, ginerele fostului suveran Juan Carlos și cumnatul actualului rege Felipe, Inaki Urdangarin (bărbatul surorii regelui, Cristina de Bourbon), a fost condamnat la șase ani închisoare pentru deturnare de fonduri. Sora regelui, prințesa Cristina, a fost achitată, dar se vede că până și amorul spaniolilor pentru monarhie aparține unor vremuri apuse.
Listele civile, sumele fixe anuale, sunt însă primite de familii domnitoare, care au stat pe tron fără întrerupere, în monarhii constituționale, unde de altfel, precum în Belgia, regele a deținut, până la Albert II (1993-2013) largi puteri.
Nu există însă nici o republică occidentală în care o fostă familie regală să primească o listă civilă, vaste sume anuale, așa cum se întâmplă în România, cu atât mai puțin după moartea monarhului.
