Referendumuri privind aderarea au avut loc în marea majoritate a țărilor care au aderat la UE după căderea comunismului.
Întrebarea de la referendum
Întrebarea de la referendum a fost formulată diferit în funcție de legislația și de situația concrete din fiecare țară. În Finlanda, de exemplu, cetățenii au fost întrebați dacă țara lor trebuie să devină membră a UE „în conformitate cu acordul de aderare negociat”.
În Polonia, alegătorii au fost întrebați simplu: „Aprobați aderarea Republicii Polonia la UE?”. Iar în Lituania, nici n-a fost o întrebare, ci o afirmație: „Sunt pentru aderarea Lituaniei al UE”. În Cehia, întrebarea a fost asemănătoare cu cea din Finlanda, dar politicienii cehi au precizat că rezultatul referendumului va fi obligatoriu numai dacă este pozitiv (și a fost).
Dar peste tot referendumurile au avut loc după ce negocierea acordurilor de aderare se încheiase, și era clar ce obține și la ce trebuie să renunțe acea țară odată ce devine membră a UE.
În unele cazuri, ca Slovenia, alegătorii mai erau întrebați la referendumul despre aderarea la UE și dacă sunt de acord cu aderarea țării lor la NATO.
- Te-ar putea interesa și: Referendumul propus de Maia Sandu poate avea loc în ziua alegerilor prezidențiale. PAS a modificat Codul Electoral
Referendum combinat cu alegeri
Nicăieri, referendumurile de aderare la UE nu au fost organizate concomitent cu alte alegeri, dar în câteva țări au avut loc alegeri parlamentare sau prezidențiale în același an cu plebiscitele, iar campaniile puteau fi influențate reciproc.
De exemplu, Malta și-a ținut referendumul pe 8 martie 2003, iar pe 12 aprilie a avut loc alegeri parlamentare câștigate de Partidul Naționalist, care sprijinise și aderarea la UE.
În Estonia, alegeri parlamentare au avut loc pe 2 martie 2003, în timp ce referendumul de aderare la UE a avut loc în septembrie. Partidul de Centru a fost singurul partid mare care s-a opus aderării, iar la alegeri a obținut peste 23 %, fiind nevoie de o campanie robustă din partea celorlalți politicieni pentru un rezultat pozitiv al referendumului.
Alegeri prezidențiale în același an cu referendumurile de aderare la UE au avut loc în Letonia și Cehia, dar președinții erau aleși pe atunci în ambele țări de către parlamente.
În Lituania, a avut loc în anul referendumului (dar nu concomitent cu acesta) doar turul al doilea al alegerilor prezidențiale, câștigat pe 5 ianuarie 2003 de un reprezentant al dreptei, Rolandas Paksas, suspectat ulterior de legături cu mafia rusă.
Prezența la urne
Prezența la urne a fost în general ridicată și nu a pus probleme, într-o perioada în care această procedură a „democrației directe” încă trezea un mare interes din partea publicului, mai ales în fostele țări comuniste.
În Slovacia, unde alegătorii au fost întrebați simplu dacă sunt de acord cu aderarea la UE, acest referendum a fost și singurul din istoria țării care nu a eșuat din cauza prezenței mici la urne.
Dar în Lituania au existat temeri în legătură cu prezența la vot, așa încât parlamentul dominat de susținători ai aderării la UE a schimbat legislația, prelungind perioada votării la două zile, iar votul putea fi exprimat și prin poștă cu 11 zile înainte. Dar pragul minim al prezenței a fost de 50%.
În Letonia, pragul minim al prezenței era de 35%, dar la referendum a participat un procent aproape dublu de alegători și cel mai mare din toate țările est-europene, cu peste 90% votând pentru aderare.
Referendumuri, dar nu peste tot
În România și în Bulgaria, care au aderat în 2007, referendumuri nu au avut loc.
În România, legislația internă nu presupunea o asemene consultare. Din 2003, obiectivele aderării la UE și NATO erau înscrise în Constituție, parlamentul era unitar în această privință, iar sprijinul popular pentru aderare era extrem de ridicat.
Un referendum clasic privind aderarea la UE nu a avut loc nici în Cipru, o țară divizată, cu un conflict pe teritoriul său.
Cu doar o săptămână înaintea aderării Ciprului, au avut loc două referendumuri concomitent, pe 24 aprilie 2004, unul în partea nordică, turcă, a insulei și altul în partea sudică, greacă. Cele două comunități au fost întrebate dacă sprijină un plan ONU de reunificare, așa încât insula să adere întreagă la UE.
În vreme ce Planul Annan (după numele secretarului general ONU de atunci) a fost sprijinit masiv în nord (de 65% din alegători) – nordicii aveau de câștigat pentru că ar fi intrat astfel în UE - în sud, planul a fost respins (de 76% de alegători) – partea sudică intra în UE oricum.
Așa încât, în ciuda aderării insulei la UE pe 1 mai 2004, legislația europeană nu se aplică peste tot, în nord, nici astăzi.
Un caz special - Macedonia de Nord
Macedonia de Nord este țară candidată din 2005, dar nu a putut începe negocierile de aderare până în 2022 pentru că vecina sa de la sud, Grecia, i-a blocat multă vreme perspectiva aderării din cauza disputei privind numele țării.
Disputa s-a rezolvat foarte târziu, așa încât, în 2018, Macedonia de Nord a organizat un referendum în care și-a întrebat cetățenii dacă sunt în favoarea aderării țării la UE și NATO „prin acceptarea acordului” cu Grecia, în care își schimba și denumirea (din Macedonia în Macedonia de Nord) pentru a nu coincide cu cea a provinciei grecești învecinate.
Cu alte cuvinte, Macedonia de Nord este singura țară de până acum care a organizat un referendum de aderare la UE cu mult înainte de startul negocierilor de aderare, o decizie explicabilă prin situația sa regională deosebită.
