Atacatorul i-a tăiat de două ori scalpul tânărului rus de 22 de ani, înainte de a fi pus la pământ.
Reacția japonezilor la tentativa de asasinat a fost una plină de remușcări. Mulți și-au dat demisia, mii de telegrame din partea cetățenilor simpli au fost trimise delegației ruse, iar o femeie tânără s-a sinucis în public într-un act de extremă penitență.
Dar în memoria țarului, faptul că a fost „singur în mijlocul străzii” în fața unei mulțimi care a privit tăcută cum sângera, a creat un sentiment adânc de ură pentru japonezi, pe care avea ulterior să-i numească „macaci”.
La un deceniu de la incidentul din Otsu, Nicolae al II-lea era pe tronul Rusiei, iar o confruntare majoră cu Japonia părea inevitabilă. Cauzele ostilităților nu erau legate atât de atacul cu sabia, dar cicatricile de pe scalpul său și durerile de cap de care încă suferea cu siguranță nu au contribuit la evitarea războiului care se apropia.
După secole de izolare, Japonia de la finele anilor 1800 intra într-un proces de modernizare rapidă, devenind o putere militară tot mai influentă. În aceeași perioadă, a învins armata chineză în războiul din Coreea și a ocupat teritoriul ce a inclus peninsula Liaotung, o bucată de pământ din vestul Coreei cu un port naval mult râvnit.
Dar Rusia, Franța și Germania, îngrijorate de creșterea influenței Japoniei în regiune, au cerut ferm guvernului militarist de la Tokio să restituie Chinei peninsula cu importanță strategică crucială.
Cedarea a fost o umilință pentru Japonia. Sentimentul a fost dublat și de închirierea de către Imperiul Rus a acestei peninsule și a portului său, Port Arthur, de la China, pentru următorii 25 de ani.
Navele rusești au fost rapid ancorate în portul asiatic iar calea ferată transsiberiană a fost extinsă în sudul peninsulei, însemnând că soldații și proviziile puteau fi trimise de la St. Petersburg la Port Arthur în doar câteva zile.
Dar țarul Rusiei de la acea vreme trebuia să facă față unei populații tot mai împovărate și nemulțumite. În acel context, un consilier îl sfătuia pe Nicolae al II-lea că „pentru a ține în frâu revoluția, avem nevoie de un mic și victorios război”.
Un astfel de conflict ar fi unit rușii în jurul autocrației și ar fi oferit șansa de a obține suficient pământ și resurse care ar fi avut potențialul de a ameliora situația economică a Rusiei.
La polul opus, societatea japoneză era indignată de pierderea peninsulei Liaotung, văzută ca fiind o pradă de război, dar guvernul de la Tokio a fost nevoit să accepte dictatul impus de puterile occidentale. Iar asta pentru că Japonia nu avea nici o șansă să învingă într-un potențial conflict cu armatele combinate ale Rusiei, Franței și Germaniei.
Dar în scurt timp Japonia și-a obținut revanșa sub forma unui tratat complex cu Imperiul Britanic. Semnat în 1902, înțelegerea anglo-japoneză obliga fiecare din cele două țări să vină în ajutorul celeilalte dacă erau atacate de unul sau mai multe alte state. Astfel, dacă un război izbucnea între Rusia și Japonia, iar o altă țară intra de partea țarului, atunci Imperiul Britanic era obligat să intre în conflict de partea Japoniei.
Încurajată de acest tratat, Japonia a început să se pregătească în secret de război, alocând cea mai mare parte din bugetul de stat pentru investiții în armată. Ulterior, în noaptea de 8 februarie 1904, o flotă navală japoneză a lansat un atac asupra Escadrilei Pacifice a Rusiei din Port Arthur. Trei ore mai târziu, Japonia declara în mod oficial război Imperiului Rus.
În ciuda pagubelor suferite de flota sa în Port Arthur, conducerea Rusiei credea că războiul va fi scurt și victorios. Un locotenent rus remarca încrezător că forța navală a imperiului din apele asiatice era suficient de puternică și că „vom învinge cu ușurință nu numai japonezii, ci și orice flotă combinată anglo-japoneză, dacă britanicii decid să se implice aici”.
Scriitorul rus Lev Tolstoi a primit cu tristețe vestea despre război: „Din nou război. Din nou suferințe, necesare pentru nimeni, complet deplasate”, scria el. „Din nou brutalizarea (...) universală a oamenilor”.
La 8 februarie, navele din mai multe țări aflate în portul neutru Chemulpo, actualul Incheon, au fost avertizate de Japonia să „se țină la distanță”, ea promițând că două nave rusești aflate în port vor fi vizate în atacul din după-amiaza următoare.
În schimb, navele rusești au ales să se iasă în largul mării pentru a înfrunta flota japoneză care aștepta, încurajată, după cum și-a amintit un martor, de „aproximativ 400 de ofițeri și oameni britanici, cărora le-a părut foarte rău pentru ei și le-au admirat curajul de a da lupta”.
Confruntarea s-a încheiat cu navele rusești depășite numeric, care au fost ciuruite de obuze și scufundate. Înfrângerea suferită de ruși a fost una răsunătoare, fiind doar prima dintr-un șir lung de bătălii pierdute pe mare și pe uscat de forțele țarului de la Petersburg.
Astfel, într-o dimineață cețoasă din aprilie 1904, trei nave de război conduse de admiralul rus Stepan Makarov s-au angajat în luptă cu vasele de război japoneze care dădeau târcoale în apropiere de Port Arthur. A fost o capcană. Alte câteva nave japoneze care așteptau au intrat în bătălie.
Confruntarea a fost dură și complexă, iar când Makarov a încercat să fugă înapoi în port, nava sa, Petropavlovsk, a lovit o mină, iar el și alți aproape 700 de oameni s-au scufundat odată cu vasul avariat.
Înlocuitorul lui Makarov a fost amiralul Wilhelm Vitgeft, care, în luna august a aceluiași an, a intrat în luptă și a fost ucis, de asemenea, când o salvă de obuze japoneze au ciuruit nava sa.
Uimit de șirul de înfrângeri, Petersburgul a ordonat forțelor navale rusești rămase să pornească într-o călătorie de șapte luni din Marea Baltică până în apele din largul Coreei.
„Sacrificați flota dacă este nevoie", a ordonat amiralul rus Zinovîi Rojestvenschi, pregătind misiunea navală de 33.000 de kilometri. „Dar, în același timp, dați o lovitură fatală puterii navale japoneze”.
Nici pe uscat lucrurile nu au stat mai bine. Rusia a suferit noi înfrângeri, în parte din cauza utilizării eficiente de către Japonia a noii tehnologii a mitralierelor, precum și a curajului aproape sinucigaș al soldaților japonezi. Împăratul Japoniei își îndemnase soldații să își amintească faptul că „datoria este mai grea decât un munte... în timp ce moartea este mai ușoară decât o pană”.
Rușii care încercau să se mențină pe pozițiile pe care le ocupau s-au confruntat cu atacuri îngrozitoare ale „valurilor umane” asupra pozițiilor fortificate. Japonezii au denumit această tactică atacuri cu „gloanțe umane”.
Astfel de tactici au fost în cele din urmă eficiente, dar au fost extrem de costisitoare pentru Japonia. Într-un atac asupra unei poziții rusești din vârful unui deal, aproximativ 4.000 de soldați japonezi au fost uciși într-o singură zi.
Ulterior, japonezii au asediat Port Arthur, eliminând navele rusești rămase prinse în capcană din pozițiile de pe dealurile din jurul portului. La 2 ianuarie 1905, forțele rusești s-au predat japonezilor în Port Arthur.
În ianuarie 1905, la Sankt Petersburg au izbucnit proteste din cauza războiului catastrofal și a lipsurilor pe care acesta le provoca în Rusia. Pe 22 ianuarie, mii de protestatari s-au apropiat de Palatul de Iarnă din centrul capitalei imperiale. Armata a deschis focul asupra manifestanților, ucigând cel puțin 96 de persoane.
În momentul în care echipajele obosite ale Flotei Baltice au ajuns în cele din urmă în apele asiatice, japonezii dețineau controlul complet pe uscat și pe mare. Amiralul Rojestvenschi, comandantul acestui ansamblu pestriț de nave, a trimis o telegramă la Sankt Petersburg în care spunea că, date fiind circumstanțele, nu avea „nici cea mai mică perspectivă de a recăpăta comanda mării cu forța aflată sub ordinele mele”.
În curând s-a dovedit că amiralul avea dreptate. În timp ce încerca să treacă prin zona de război spre portul rusesc Vladivostok, flota sa a fost observată de cercetașii japonezi și a fost atacată. În ceea ce a devenit cunoscută sub numele de Bătălia de la Tsushima, aproape toate navele militare rusești rămase au fost fie scufundate, fie s-au predat japonezilor. Aproximativ 5.800 de marinari ruși au fost uciși sau răniți.
În septembrie 1905, Rusia și Japonia au semnat un tratat de pace care prevedea ca Rusia să recunoască Coreea ca făcând parte din „sfera de influență” a Japoniei și să renunțe la contractul de închiriere a Portului Arthur. Japonezii nu au reușit să obțină plățile de despăgubire care fuseseră anticipate, dar au fost numiți pe scară largă una dintre „marile puteri” ale lumii după victoria decisivă din război.
În interiorul Rusiei, înfrângerea a fost un factor major în revoluția din 1905, care a încurajat multe dintre mișcările radicale de stânga din Rusia, inclusiv bolșevicii, conduși de marxistul revoluționar Vladimir Lenin. În 1904, Lenin a reacționat la război cu într-un limbaj filosofic: "Cei care au semănat vânt vor culege furtună".