Secesionismul politic a devenit un fenomen acut în Transnistria din 1989, ca o reacţie bolnăvicioasă faţă de ideea declarării limbi române drept limbă de stat şi trecerea la alfabetul latin. Ca urmare a adoptării legilor respective de către legislativul de la Chişinău în 31 august 1989, la numeroase întreprinderi din stânga Nistrului au fost organizate o serie de proteste care au fost inspirate de elitele locale rusofone pro-imperiale, cu susţinerea expresă a Moscovei. Aceste proteste au evoluat cu un an mai târziu cu declararea unei pretinse republici unionale moldoveneşti transnistrene pe 3 septembrie 1990.
Relaţiile dintre cele două maluri ale Nistrului se deteriorează în 1991 pe fondul boicotării de către Chişinăul oficial al referendumului unional cu privire la semnarea unui tratat de reînnoire a URSS. Situaţia etnicilor moldoveni/români din raioanele din stânga Nistrului se înrăutăţeşte pe fundalul acestor procese. În legătura cu aceasta, vicepreşedintele Sovietului Suprem al RSS Moldova de atunci, Victor Puşcaş, prezintă în Parlament în 16 aprilie 1991 un raport despre încălcarea flagrantă a legislaţiei moldoveneşti şi a îngrădirii drepturilor cetăţenilor RSSM din raioanele Dubăsari, Grigoriopol, Camenca, Râbniţa, Slobozia, precum şi din oraşele Bender şi Tiraspol.
OSTK: practicarea şantajului, proferarea ameninţărilor, agresarea fizică a cetăţenilor
Raportul menţiona numeroase acţiuni ilegale ale autorităţilor separatiste, printre care se evidenţiază hărţuirea celor care au trecut la alfabetul latin – exact ca în perioada de până la 1989 când cărţile în limba română cu litere latine şi utilizarea alfabetului latin erau considerate crime îndreptate împotriva aşa „numitei prietenii a popoarelor”. În realitate era vorba de o atitudine firească de protest faţă de politica imperială a Moscovei şi încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
După 1989, moldovenii din Transnistria care îndrăzneau să-şi spună păsul în public în privinţa acestor drepturi sau purtau însemne ale simbolicii de stat – tricolorul – erau agresaţi de soldaţi ai armatei sovietice, de miliţia locală sau de aşa numitele drujine populare. Una dintre cele mai violente, mai înverşunate şi ideologizate organizaţii era uniunea colectivelor de muncă, OSTK.
Pe lângă practicarea şantajului, proferarea ameninţărilor, agresarea fizică a cetăţenilor şi concedierea de la lucru a celor care îndeplineau legile RSSM cu privire la funcţionarea limbilor, cei din OSTK au trecut la acţiuni încă şi mai îngrijorătoare. Raportul lui Puşcaş menţiona despre complicitatea dintre autorităţile tiraspolene şi OSTK, prin conivenţa Moscovei, în ceea ce priveşte confecţionarea unor arme artizanale la diferite întreprinderi din oraşul Bender.
Pe baza acestui raport, Sovietul Suprem de la Chişinău a adoptat o decizie prin care cerea organelor de drept să împiedice aceste acţiuni ilegale şi să reinstaureze ordinea constituţională. Această decizie însă, ca şi multe altele, nu a fost pusă în practică. Mai mult, cu sprijinul nedisimulat al Moscovei, autorităţile separatiste de la Tiraspol se pregăteau de un conflict armat cu Chişinăul, pe care s-au grăbit să-l iniţieze în 2 martie 1992, în chiar ziua în care Republica Moldova avea să devină membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite.