După cum se ştie, una dintre condiţiile sine qua non ale democraţiei este existenţa mai multor partide şi garantarea unor condiţii egale de competiţie pentru toţi actorii politici. În perioada sovietică nu putea exista democraţie, întrucât Partidul comunist era unicul partid care deţinea puterea. În ciuda faptului că se organizau alegeri, totul era aranjat din timp. Acest sistem politic totalitar a început să fie pus la îndoială în timpul Perestroikăi, dar Partidul Comunist nu a renunţat dintr-o dată la putere.
Primul pas a fost anularea, în martie 1990, a articolului 6 din Constituţia URSS cu privire la monopolul PCUS asupra puterii în stat. Această prevedere a fost dezvoltată în decretul Sovietului Suprem din RSS Moldova din iulie 1990 întitulat „Despre puterea în stat”, care prevedea depolitizarea instituţiilor de stat, inclusiv a întreprinderilor economice. Prin intermediul organizaţiilor de partid, comuniştii îşi menţineau influenţa covârşitoare asupra procesului de luare a deciziilor la toate nivelele. De aceea, era imperios necesară interzicerea activităţii organizaţiilor PCM din aceste structuri.
Procesul de eliminare a rolului conducător al PCM în societate a fost unul anevoios şi care a continuat până la dispariţia de facto a URSS, în august 1991. Conducerea supremă a partidului invoca diferite tertipuri pentru a se opune acestor reforme strict necesare creării unui cadru democratic veritabil.
Astfel, în 17 aprilie 1991, prim secretarul CC al PCM Grigore Eremei adresează o scrisoare preşedintelui Sovietului Suprem al RSS Moldova, Alexandru Moşanu şi Procurorului General al RSSM, Dumitru Postovan. Eremei reitera opţiunea pentru democraţie a PCM, pentru pluralism politic şi respectarea legilor şi Constituţiei Moldovei. În continuare însă deplânge procesul de eliminare a organizaţiilor PCM din instituţiile de stat, pe motiv că acest lucru ar fi în contradicţie cu cadrul legal existent, precum şi cu o serie de acte internaţionale. Mai exact, făcea trimitere la articolul 2, 19 şi 20 al Declaraţiei universale ale dreptului omului, la articolul 22 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civice şi politice din 1966, precum şi la articolul 49 din Constituţia RSS Moldova despre drepturile cetăţenilor de a se asocia în mod liber.
Tertipuri pentru a împiedica crearea cadrului democratic
Aceste referinţe sunt făcute pentru a cere legislativului de la Chişinău să intervină pentru anularea unui ordin semnat de vice ministrul învăţământului RSSM Ion Baltaga din 4 aprilie 1991 cu privire la lichidarea organizaţiilor partidului comunist, ale comsomolului şi pionerilor din sistemul de educaţie. Aceasta pentru că ar fi ilegal şi contrar drepturilor omului. Mai mult, spune Eremei, s-ar încălca şi norme elementare de ordin etico-moral.
Avem în acest caz o retorică clasică de tip de comunist: invocarea unor argumente juridice, dar şi morale chiar, care ar permite PCM să deţină frâiele puterii. O impertinenţă şi mai evidentă nici că se putea, în momentul în care Partidul Comunist din Moldova condamnase doar cu jumătate de voce crimele staliniste şi nici nu admitea existenţa crimelor împotriva drepturilor fundamentale ale omului săvârşite de regimul sovietic după 1953 până în anii Perestroikăi.
În plus, documentele juridice invocate erau interpretate abuziv, ele se refereau la dreptul de asociere liberă a cetăţenilor, nu la dreptul unor partide care încercau să-şi menţină hegemonia politică într-un sistem care se dorea a fi unul democratic. Or, Eremei se făcea că nu înţelege un lucru evident: anume că fără anularea în fapt a privilegiilor PCM ca partid politic de tip totalitar, nici nu putea fi vorba de democraţie în sens liberal, occidental.