Povestea manuscriselor lui Cioran este plină de învăţăminte, mai ales pentru starea de astăzi a culturii româneşti. Sigur, tablouri, obiecte, manuscrise s-au vîndut şi se vînd în continuare la licitaţie, colecţionarii particulari n-au dispărut, mulţi dintre ei şi-au constituit de-a lungul anilor colecţii inestimabile.
În ceea ce priveşte aportul românesc la licitaţii, el este firav şi sporadic: cîte un Brâncuşi, un artist de avangardă, Brauner sau Herold în cel mai bun caz. Iată de ce licitaţia Cioran a făcut figură de eveniment. Nu atît prin valoarea documentelor cît prin povestea lor. Au ajuns la Paris în împrejurări neclare, după ce, pare-se, cumnata filosofului, Eleonora Cioran, le vînduse fiicei editorului Constantin Tacou, cel care a scos celebrele Cahiers de l’Herne.
Se pare, deasemenea, că Eleonora Cioran le propusese mai întîi spre vînzare Ministerului Culturii pentru o sumă cu totul modestă, vreo 30-40 000 de euro, sumă de care, totuşi, Ministerul n-a putut dispune. Deznodămîntul îl cunoaşteţi: la licitaţie a fost şi o prezenţă românească simbolică şi neobişnuită, prin asocierea Televiziunii Române cu Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Nici vorbă însă ca cele două instituţii, chiar unindu-şi forţele, să poată fi competitive.
Fondul Cioran a fost achiziţionat, pentru suma totală de 500 000 de euro, de un om de afaceri român, care le-a donat Academiei Române. Celor care pretind că suma era exagerată le-aş spune că avem, în Bucureşti, şi în alte oraşe, fotbalişti care îşi cumpără, la 20 de ani, maşini de 150 000 de euro.
Ceea ce s-a întîmplat la Paris se datorează, o dată în plus, ineficienţei statului. Un aparat birocratic greoi şi încleiat, aproape imposibil de urnit, incapacitate de reacţie, fonduri insuficiente, distribuite cu ţîrîita şi nu acolo unde trebuie fac din stat o frînă pentru cultură, nu un sprijin. Povestea de la Paris a fost, în definitiv, o dovadă a superiorităţii iniţiativei private. O poveste cu sfîrşit fericit.