Leszek Kołakowski (n. 23 octombrie 1927–d. 17 iulie 2009) a fost un personaj fragil, dar stenic și sarcastic, o „trestie gânditoare” de o politețe ce te copleșea, un umanist din familia unor Isaiah Berlin, Jan Patočka, Jacques Barzun, Jaroslav Pelikán, Sidney Hook, Raymond Aron. Nu era un procuror în lumea ideilor, ci un interpret onest, verosimil, întotdeauna original și creator. Era un gânditor de orientare camusiană, credea în distincția capitală dintre Bine și Rău. Nu era snob, nu se conforma ultimei mode intelectuale.
A participat la dialoguri intrate în legendă cu Octavio Paz, Cornelius Castoriadis, Ágnes Heller, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, George Steiner. A scris rânduri necruțătoare despre iresponsabilitatea unora dintre intelectualii de vârf ai Occidentului, dispuși să ignore Gulagul din cauza obsesiilor lor anticapitaliste și antiamericane. A fost un raționalist care nu a fetișizat Rațiunea, i-a văzut și recunoscut limitele. A înțeles rolul mitului în lumea noastră secularizată, ne-a avertizat însă împotriva ispitei de a construi noi religii politice.
A preconizat un eclectism benefic sintetizat în formula: „De ce sunt eu liberal-conservator-socialist”. S-a opus oricărei demagogii șovin-tribaliste. Atunci când nu puțini au renunțat să mai vorbească despre totalitarism—conceptul a fost „denunțat” drept înfeudat logicii Războiului Rece—, a scris texte excepționale pe acest subiect. Apropiat de Ioan Paul al II-lea, Kołakowski a crezut, ca și acesta, în splendoarea adevărului.
Kołakowski a înțeles că minciuna totalitară este diferită de ceea ce el numea minciună convențională. Ideologia, a scris el, în consonanță cu Soljenițîn și Havel, este de fapt o suprarealitate, un miraj care creează certitudini cu funcții balsamice. Investind tot capitalul de emoții și speranțe în Partid și Lider, adeptul mișcărilor totalitare scapă de libertate. Dar această evadare este doar o amăgire.
Libertatea este condiția noastră ontologică, robia este o degradare, o coborâre pe scara umanității. Ideologia este minciuna care se pretinde cheia istoriei universale. Când a înțeles, după agonia dezmeticirii, că participase la o beție a dedublării, că ideile în care crezuse erau tot atâtea neadevăruri, Kołakowski a devenit marea voce a apostaziei. Descriu această etapă a fenomenologiei deșteptării în cartea mea Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană.
Cine zăbovește asupra magistralei sale lucrări Principalele curente ale marxismului va observa că Leszek Kołakowski a citit tot ce se putea citi pe tema marxismului și a ramificațiilor sale sociologice, istorice, politice, estetice. Este cea mai importantă carte de marxologie a timpurilor noastre. Nu există capitol important din experiența acestei doctrine care să nu fie explorat cu sistematică aplicație. Verdictul este unul imanent, nu exogen, plecat din afara obiectului studiat. Marxismul a eșuat la nivelul propriilor sale ambiții: s-a dorit filosofia eliberării universale și a creat o sclavie fără precedent.
Kołakowski a practicat mai întâi o critică de la stânga a marxismului osificat al aparatelor ideologice oficiale. A îmbrățișat tematica a ceea ce s-a numit marxismul occidental, ilustrat de Rosa Luxemburg, tânărul Lukács, Antonio Gramsci, Școala de la Frankfurt—Adorno, Horkheimer, Marcuse, Benjamin, Fromm. A participat la marea aventură a revizionismului marxist care s-a configurat ca alternativă corozivă la socialismul de stat după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX-lea al PCUS.
Pe măsură ce a înțeles că viciul de raționament se găsește în chiar premisa marxismului—filosofia care vrea să transforme lumea, filosofia care vrea să devină lume prin coincidența istorică dintre obiect și subiect realizată în mitologica conștiință de clasă a proletariatului—, Kołakowski s-a îndepărtat de doctrina originară.
Respingând doctrina apocaliptică a revoluției totale, a revenit la tomismul de la care plecase, într-o sinteză creștină care plasează individul, ca existență tragică, în centrul meditației. Despărțindu-se de Marx, Kołakowski a efectuat într-adevăr o exorcizare, s-a vindecat de propriile pasiuni auto-hipnotizante, și-a redobândit simțul realității (despre care scria Isaiah Berlin, un filosof de care a fost apropiat). Aici văd, de fapt, diferența esențială în raport cu un György Lukács, care a rămas până la sfârșitul vieții un marxist „ortodox”: antistalinist, dar nu mai puțin leninist.