La începutul săptămânii trecute, o geografie brusc modificată a lărgit Canalul Mânecii. Umorul englezesc era consolidat și raporta cu argumente noi: Continentul e izolat! Luni 22 martie, Marea Britanie arăta ca un învingător de epidemie. Cifrele arătau o redresare masivă: 17 decese provocate de COVID și aproape un milion de vaccinări în ziua precedentă, la un total care trecuse de 30 de milioane de oameni (peste jumătate din populația activă). De cealaltă parte a Canalului, noile cifre britanice făceau figură de reverie utopică. Uniunea Europeană se adîncea într-o criză de vaccinare tulbure și incoerentă. Franța și Germania, cei doi piloni ai UE, împărțeau o derută fără speranță iar celelalte State Membre sufereau, de pe treptele inferioare ale ierarhiei, de aceeași impas.
Deși hrănit de disperări și dureri omenești, tabloul e încărcat de ironie. Europa sistemică a instituțiilor și programelor UE e blocată în scandal, frustrări și pierderi fără speranță. În același timp, Marea Britanie, marele fugar desprins oficial de UE cu mai puțin de un an în urmă, dovedește că are direcție și se poate administra, în ciuda prezicerilor care anunțau o viață confuză în afara tutelei UE.
Revelația provocată de testul la care epidemia COVID a supus capacitatea de organizare și decizie a lumii europene nu a ajuns, neapărat, la rezultatul final. Așa cum știm, deja, din oscilațiile și răsturnările de situație acumulate într-un an de epidemie și administrație anti-epidemică, nimic nu e fix, previzibil și final. Totul se poate schimba pentru că înțelegerea marelui șoc a avansat fără să fi devenit cunoaștere deplină. Însă, chiar dacă viitorul va infirma destule ipoteze și impresii, cîteva concluzii sunt, deja vizibile. Diferența dramatică de atitudine și acțiune practică între Marea Britanie și UE e o realitate. Nu știm tot despre sursele acestei anti-teze. Multe din detaliile acestei contradicții sunt obscure și vor rămâne, spre rezolvare, în sarcina viitorilor istorici ai anilor pe care îi trăim. Dar, din ce știm, câteva concluzii sunt inevitabile.
Prima observația pune în lumină diferența fundamentală, în vremuri de criză, între un sistem birocratic vast și un aparat de comandă pragmatic. UE a abordat criza COVID cu obșnuitul angajament multiplu al oragnisemlor ei instituționale complexe. Un aparat multinațional enorm a preluat problema și a produs un program coordonat de asistență și intervenție la nivel UE. Mecanismul a integrat contractarea, mijloacele de achiziție și distribuirea necesarului de doze de vaccin pentru Statele Membre. Planificarea strictă și documentația amplă au stabilit cadrul de intervenție și, în același timp, au preluat inițiativa statelor membre transformând-o în răspundere europeană. Odată stabilit, acest cadru a devenit realitate unică și, ca orice sistem de comandă gigantic, a determinat, în bine sau în rău, mersul campaniei de vaccinare în toate Statele Membre. Rezultatul - adică media de vaccinare în Statele Membre UE - a fost, inevitabil, suma fricțiunilor politice și administrative înregistrate într-un domeniu real uriaș. Nivelul campaniei de vaccinare n-a decolat niciodată și rămâne, în continuare, o valoare în luptă cu timpul. Cu doar 10% din populația Statelor Membre UE vaccinată, criza se prelungește și devalizează, în continuare, potențialul uman și resursele economico-financiare ale UE. Bineînțeles, universul crizei epidemice nu e definit doar de cifre statistice economico- financiare. Politica și forța ei imprevizibilă ș au intrat în joc rapid și au redirecționat sistemul.
Inițial, doctrina UE a fost gândită și promovată ca demostrație a virtuților superioare ale acțiunii de grup (mult invocata ”solidaritate europeană”) față de ”naționalismul în materie de vaccin”. Operația avea să se destrame curând sub presiunea a două forțe concurente. Amândouă variante ale naționalismului pe care UE încearcă să îl discrediteze (poate definitiv) și cu ocazia gravă a valului epidemic.
Începea scandalul politic care continuă să strice imaginea și reputația UE ca sistem sigur, dacă nu infailibil.
