Linkuri accesibilitate

A patra putere: Poate oare presa fi cu adevărat independentă?


Cele mai vechi ziare din lume, apărând fără întrerupere de mai bine de două secole, sunt cu toatele în Marea Britanie: scoțianul The Herald, în Glasgow (din 1783), sau The Observer, săptămânalul duminical (din 1791), care a fuzionat mai recent cu The Guardian (tinerel fiind acesta: 1821).

A patra putere: Poate oare presa fi cu adevărat independentă?
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:18 0:00
Link direct

Presa și finanțarea ei

De la început, însă, s-a pus întrebarea: în ce măsură presa poate fi cu adevărat independentă? Presa a trăit întotdeauna protejată de puterea sau din publicitate, fie și ascunsă, nu întotdeauna recunoscută. Până și articolele de analiză politică pot fi în realitate publicitate ascunsă, plătită sau nu.

În trecut, așadar, presa era automat „de partid”, și, prin definiție, părtinitoare.

Ziaristul nu era considerat, si nici nu se pretindea, neutru. Dimpotrivă, ziariștii făceau in mod deschis bani prin influențarea opiniei publice.

Lucrul părea atât de evident încât în acea țară care a inventat jurnalismul modern, Anglia, celebrul jurnalist si lexicograf Samuel Johnson îndemna: „Dacă vezi un jurnalist că se aruncă pe fereastră, sari după el!… Înseamnă ca sunt bani acolo". ("If you see a hack jumping out of the window, jump after him… It means there is money there.")

Puține sunt exemplele unei neutralități (aproape) fără reproș. Primul exemplu care vine imediat în minte este BBC-ul, atât radioul, cat si televiziunea. Dar exemplul BBC-ului trebuie pus in contextul specific al istoriei instituțiilor culturale britanice, precum și in cel al faptului ca e vorba de un post public, nonprofit, plătit din banii contribuabililor de toate tendințele.

În multe țări au fost create, e drept, organisme speciale, teoretic independente, care controlează felul in care televiziunile funcționează in raport cu politicul, dar realitatea este că și în Occident presa continuă sa fie orientată politic, idealul neutralității totale fiind rareori atins… sau dorit.

Singurele publicații total independente de orice tendință politică sunt cele din Franța precum Charlie Hebdo sau Le Canard enchaîné... însă am văzut cu toții care e prețul plătit pentru asta. Cele două reviste satirico-politice franceze se finanțează exclusiv din vânzări, iar faptul că aceste reviste reușesc să trăiască doar din vânzări pe hârtie și că nu au niciodată publicitate le asigură independența de orice influență politică sau comercială, independență absolut necesară pentru a face credibilă satira.

Le Canard este de altfel modelul absolut al ziarului de satiră politică. Din rațiuni editoriale și grafice, și-a păstrat până astăzi formatul desuet de acum un secol. Are doar opt pagini, cu un grafism anacronic. Jurnalismul de acolo, însă, este de cea mai înaltă calitate. Reportaje, analize politice și excelente analize economice. Cronici de film, cărți și teatru. Invitați externi cu opinii despre evenimente din actualitate, interviuri.

Presa publică: finanțare prin taxa de radiodifuziune sau direct din bugetul statului

În multe țări ale Europei occidentale funcționează și astăzi un sistem special de taxe pe care le plătesc cetățenii pentru ca televiziunea și radioul „de stat” (în realitate publice și neutre, precum BBC, în Marea Britanie) să poată funcționa în deplină independență.

Asta a dus de altfel și la multe abuzuri cu salariile conducerii, care pe deasupra nu este obligată să asigure o anumită cotă de audiență, cum este cazul cu mass media private.

Dincolo de neutralitatea totală a posturilor publice (cea a BBC, din nou, este legendară), subvenționarea publică înlătură și nevoia de a avea publicitate, ceea ce aduce o notă de independență în plus.

Sigur, se poate ajunge și la situații baroce, devenite rare odată cu internetul. În Bavaria, de pildă, înainte de apariția internetului, care a șters multe distincții, cetățenii puteau refuza să plătească mica taxă pentru radioul și televiziunea publice, însă atunci un inspector al fiscului venea acasă pentru a pune sigilii pe radio și pe postul de televiziune!

Orientarea politică nu implică însă finanțare politică

Relațiile ziariștilor cu puterea sunt deseori extrem de ambigue. Se întâmplă ca ziariștii sa uite ca ei sunt, cum s-a spus, oarecum pompos, a patra putere in stat si ca nu au de ce sa umble după favorurile politicienilor. Orientarea politică a unui ziar nu înseamnă însă că el ar fi în mod necesar finanțat de partidul pe care îl simpatizează.

Câteva exemple: în Germania, un ziar cum e Frankfurter Allgemeine Zeitung e considerat si se consideră un "cotidian conservator", pe când in Marea Britanie săptămânalul The Economist poarta cu mândrie eticheta neoliberală etc.

Nimeni nu va găsi surprinzător in Franța ca Libération sa scrie mai degrabă favorabil despre partidele de stânga, iar Le Figaro sa aibă momente de tandrețe nostalgică pentru François Fillon, după cum a avut pentru Chirac și Sarkozy. Cel puțin jocurile sunt clare.

Si, tot așa, exista si ziare care chiar aparțin in mod deschis unui partid si care nu vor scrie decât urmând linia ideologica a partidului respectiv, cum e, tot in Franța, longeviva publicație L’Humanité, care a aparținut Partidului Comunist francez, acesta fiind, până la căderea comunismului, subvenționat in parte de la Moscova, ziar care, in mod ironic, e posedat astăzi majoritar de către trustul Bouygues, unul din cele mai mari simboluri ale capitalismului francez modern.

La lottizzazione

In alte țări, până în jurul anului 2000 chiar si radiourile si televiziunile publice erau structural politizate.

In Belgia, de pilda, ierarhia televiziunii de stat, atat in partea francofona cit si in cea flamanda, a fost, vreme de decenii, controlata de partidul socialist.

In Italia, pana la aparitia fenomenului Berlusconi care a măturat totul în peisajul audiovizual, principalele canale de televiziune publice erau împărțite, printr-un acord tacit, intre partide, si, in consecință, erau politizate.

Era ceea ce se numește în italiană lottizzazione. Astfel, orice spectator știa ca Rai Uno aparținea dreptei crestin-democrate, Rai Due socialiștilor, in vreme ce Rai Tre era controlat de comuniști, făcând ca fiecare cetățean sa știe dinainte ce fel de stiri si programe va privi. Este evident că și șefii canalelor erau numiți direct de partide.

Unda de șoc politica a anilor ‘90 și apariția internetului au pus însă capăt acestei situații, iar Berlusconi a acaparat ulterior audio-vizualul italian, făcând ca această chestiune a neutralității si independenței presei să rămână si in Italia pur academică.

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

Vezi comentarii

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG