Linkuri accesibilitate

„A pune capăt unei respirații gâtuită de păcat și de crimă”


Problema Răului s-a aflat în centrul reflecției Monicăi Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care gânditoarea americană Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertății înseamnă respingerea complezenței placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu există linie despărțitoare între călăi și victime, între adevăr și minciună.

Cum spuneam și altă dată, gândirea politică a Monicăi Lovinescu este ghidată de considerente morale. Asemeni Hannei Arendt ori Nadejdei Mandelștam, doua intelectuale de care s-a simțit îndeosebi apropiată, totalitarismul îi repugna politic, spiritual și etic. Este acea indignare profund morală, acea pasiune indomptabilă despre care vorbește și Gabriel Liiceanu în eseul său „Despre ură’. În lungile ceasuri nocturne când am întors lumea și istoria pe toate părțile, tocmai acest lucru m-a impresionat la Monica Lovinescu - curajul de a-și mărturisi și asuma ostilitatea față de acele structuri utopico-asasine cărora le-au căzut victime milioane de ființe inocente în secolul lagărelor de concentrare, al sârmei ghimpate și al camerelor de gazare.

Acolo unde alții mimează poziții de falsă obiectivitate (de fapt un bias pervers și pervertitor), Monica Lovinescu, cea care a fost atât de înrudită în planul analizei politico-istorice cu Besançon, Revel și Souvarine, articulează o etică a neuitării ca premisă a libertății. Mentorul Hannei Arendt a fost Jaspers. Pentru Monica Lovinescu, nimeni nu a înțeles mai bine chestiunea libertății decât Jeanne Hersch, tot elevă a lui Jaspers. Intelectualul critic nu se plasează deasupra vâltorii, ci dimpotrivă, intră în acțiune, acuză, deplânge, demască impostura, delațiunea, violența, mișelia. În opera ei revin mereu referințele la experiența lagărelor, a terorii totalitare (fasciste și comuniste). În 1999, scria cu amărăciune: „Am primit numărul din România literară cu al doilea articol despre Soljenițîn. Și cu o greșeală de tipar care e tot atât de importantă ca și absența de comentarii asupra cărților amintite mai sus [de Robert Conquest și Souvarine - VT]. Eu scriam despre zek-ul paradigmatic Soljenițîn și a ieșit zeul paradigmatic. Mi-am dat brusc seama că la București nu se știe ce înseamnă un zek și că această lipsă voită de memorie este cel mai grav simptom al nevindecării noastre”.

Nu este vorba de nevroza amintirii, cum ar încerca unii să discrediteze acest demers, ci de conștiința faptului că adevărul este o premisă a libertății. Tiraniile totalitare s-au bazat pe lașitate, tăcere, complicitate. Scria Monica Lovinescu în septembrie 1969, iar cuvintele ei le recitim cu sentimentul unei întristătoare și alarmante actualități: „Umbrele de la Pitești circulă și azi printre noi, le întâlnim la colț de stradă, la coadă, prin grădini, unde mai întâlnim - e drept - și pe călăii scoși la pensie și plimbându-și, duminica, nepoțeii de mână. Toți sunt încă printre noi, și morții și viii, și victimele și călăii, cu toții știu că celălalt știe tot ce nu este mărturisit, alcătuind un fel de boare ciudată care otrăvește atmosfera și o va otrăvi până când totul nu va fi spus cu voce tare, scris la lumina zilei, ca într-un catharsis colectiv care să pună capăt unei respirații gâtuită de păcat și de crimă”.

Unul dintre istoricii prețuiți de Monica Lovinescu a fost Boris Souvarine, autorul unei clasice biografii a lui Stalin, el însuși fost militant comunist, vindecat la timp (încă de la începutul anilor ’20) și devenit unul dintre cei mai lucizi și pătrunzători critici ai totalitarismului. La fel ca Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat să dispere, a clamat în pustiul indiferenței abulice, al atacurilor obscene și al îngenuncherilor morale, și-a ridicat vocea în favoarea milioanelor de deținuți și a respins ideea unei literaturi care uită demnitatea umană. Cuvintele lui Chateaubriand, atât de îndrăgite de Souvarine, se potrivesc perfect destinului de antigonică mărturisitoare al Monicăi Lovinescu: „Atunci când, în tăcerea abjecțiunii, nu mai auzi răsunând decât lanțurile sclavului și vocea denunțătorului, când totul tremură în fața tiranului și devine tot atât de primejdios de a-i cerși favorurile cât de a-i merita dizgrația, istoricul pare însărcinat cu răzbunarea popoarelor. Degeaba prosperă Nero, Tacit s-a născut în Imperiu”.

XS
SM
MD
LG