Aleksander Wat (1900-1967) a fost un mare poet polonez. A scris o carte de convorbiri cu Czesław Miłosz care rămâne una dintre cele mai tulburătoare confesiuni ale iluminărilor în secolul XX. Prima sa iluminare a fost poezia, deci una estetică. A doua a fost îmbrățișarea comunismului ca religie politică. Atras de Maiakovski, a aderat la crezul modernist și revoluționar al acestuia. A treia a fost apostazia, renunțarea la mitul comunist. Wat a cunoscut teroarea stalinistă, Lubianka, Gulagul și a povestit răscolitor despre acel univers de coșmar. S-a sinucis în Franța, la 67 de ani. Luase 40 de tablete de nembutal. Soția sa, Ola Watowa, a găsit două pagini dintr-un bloc notes. Pe una scria: „Nu mă salva!”. Pe cealaltă era un mesaj către Ola, „viața mea, tot ce există pentru mine”. Despre Wat, ca și despre Miłosz, ca și despre Zbigniew Herbert, ca și despre Julian Tuwim și Antoni Słonimski, cuvintele lui Adam Mickiewicz sună ca o amară profeție: „Nu a găsit fericirea, pentru că nu există fericire în țara sa”.
Nu mai puțin impresionante sunt cuvintele lui Miłosz despre acei intelectuali care, în pofida calomniilor și presiunilor de tot felul, au avut curajul să devină mărturisitori, de la Panait Istrati și Victor Serge, la Arthur Koestler, Manès Sperber și Gustaw Herling-Grudziński. Wat a fost unul dintre aceștia -„Este bine să ținem minte că a existat un element de sacrificiu în însăși dorința de a depune mărturie” (v. articolul „Sperber” în Czesław Miłosz, Miłosz’s ABC, Farrar Straus and Giroux, 2001, p. 271).
Wat a avut un destin asemănător, în atâtea privințe, celui al lui Paul Celan. Poetul lituanian, fostul disident Tomas Venclova a scris o biografie a acestui spirit demn, chinuit și mereu neliniștit. Wat este un personaj central și în cartea Caviar and Ashes a istoricei Marci Shore (Yale University Press, 2006). Salut, de câte ori am ocazia, publicarea la Humanitas a cărții Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Este una fundamentală pentru oricine încearcă să înțeleagă tribulațiile secolului XX. La fel de important mi se pare și volumul Este Dumnezeu fericit? de Leszek Kołakowski, apărut în colecția „Constelații”, pe care o coordonez la editura Curtea Veche împreună cu politologul Marius Stan.
Cartea lui Wat este o mărturisire care stă la loc egal alături de memoriile lui Arthur Koestler, de trilogia lui Manès Sperber, de O criptă pentru Boris Davidovici a lui Danilo Kiš, de Arhipelagul Gulag de Soljenițîn, de amintirile unor Gyula Háy, Whittaker Chambers și Margarete Buber-Neumann. Intelectual cu trăiri agonice și speranțe anihilate, Aleksander Wat, spre a-l cita pe Tony Judt, a trăit într-un secol turbulent și a aparținut unei lumi dispărute. L-a urmărit, precum pe Walter Benjamin, îngerul istoriei (Angelus Novus). A înțeles, printre primii, ce coeficient de fanatism era inclus în marele pariu absolutist al comuniștilor. A scris, chiar înaintea lui Kołakowski, că „în secolul XX răul s-a încarnat în istorie, iar bolșevismul a fost diavolul în istorie”.
Wat îi mărturisea lui Miłosz: „Cum știi, una din viziunile mele despre comunism este a unui progres continuu care în mod automat excită și dezlănțuie toate forțele retrograde. Un fel de întoarcere la cele mai străvechi arhetipuri ale vieții sociale. Nu încape îndoială că acel cult al liderului este de fapt al monarhului”. Unul din pasajele cele mai zguduitoare, de dostoievskiene adâncimi, este discuția din închisoare cu vechiul bolșevic Steklov. Aici găsim cheia, ori una din cheile spovedaniilor halucinante ale unor Zinoviev, Kamenev, Radek, Piatakov, Sokolnikov și Buharin în macabrele procese-spectacol de la Moscova: „A mărturisi sau a nu mărturisi, nu aceasta era problema. Acești oameni au mărturisit pentru că erau dezgustați de trecutul lor”...
