Linkuri accesibilitate

Admirabilul Böll


Relația lui Heinrich Böll (1917–1985) cu Republica Federală Germană a fost mai degrabă una nefericită în a doua parte a vieții sale și nu putem să nu ne întrebăm dacă scriitorul german, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1972, n-a fost uneori prea dur cu instituțiile publice și private ale statului apărut din cenușa celui de-al Treilea Reich.

Au existat momente în care critica lui Böll era cât se poate de îndreptățită, dar au fost și altele în care a părut orb cu privire la multe din trăsăturile admirabile ale noii republici. Evident, tinerele generații de germani nu trecuseră prin național-socialism și război și nu puteau înțelege prea bine intensitatea preocupărilor morale ale scriitorului: eșecul părinților și al generației acestora de a administra moștenirea trecutului și de a acționa împotriva oricăror încălcări ale drepturilor și libertăților civile. Poate că Böll a „lătrat” uneori prea tare și nu mereu împotriva pericolului real, însă nu multe țări s-au putut mândri cu un asemenea „câine de pază”.

Dar Heinrich Böll a fost mai mult decât un simplu watchdog, cum se spune: a fost un apărător (retoric) al valorilor decente și libertăților umane, și, mai mult, ceva ce doar apropiații au părut să știe în timpul vieții, un apărător al celor incapabili să-și protejeze singuri interesele. Este azi bine cunoscut faptul că l-a ajutat pe poetul german Peter Huchel (1903–1981) să părăsească Republica Democrată Germană și pe Aleksandr Soljenițîn (1918–2008) Uniunea Sovietică (avem aici un Böll impulsiv-idealist, sărind în ajutorul cuiva ale cărui viziuni le dezavua).

I-a ajutat, de asemenea, pe Lev Kopelev (1912–1997) și Wolf Biermann (n. 1936) să se stabilească în RFG și nu i-a fost teamă să denunțe, de la Praga, invazia sovietică a Cehoslovaciei. Ceea ce este însă mai puțin cunoscut este faptul că a cheltuit sume enorme în 1975 pentru a-i ajuta pe refugiații vietnamezi, pe membrii Solidarității poloneze și pe cei care sufereau în Nicaragua. Într-un anumit fel, toți oprimații și persecutații lumii au găsit în Heinrich Böll un avocat neprețuit.

Atunci când a murit, în 1985, au existat elogii unanime la adresa a ceea ce Willy Brandt a numit „vocea decenței” republicii federale, dar au fost exprimate și dubii cu privire la calitatea sa de scriitor. Der Spiegel, care s-a îndoit destulă vreme de prozatorul din el—deși îl admira în calitate de campion al drepturilor omului—, a sugerat chiar că literatura sa a fost mereu mai importantă pentru cititori decât pentru scriitori.

S-a sugerat de multe ori că Böll n-ar fi fost decât un realist de modă veche ale cărui puteri păliseră în ultima parte a vieții. Există însă un aspect în care scriitorul și-a demonstrat fără niciun rest unicitatea: ar fi dificil, dacă nu imposibil, să găsim un altul al cărui operă să rezume într-atât de bine istoria socială, culturală și politică a unui stat.

Într-adevăr, ar fi extrem de greu, dacă nu imposibil, să găsim vreun aspect al Republicii Federale Germane nereflectat în opera lui Böll: războiul, acei Heimkehrer (prizonieri de război germani întorși acasă), existența cu mâna la gură printre ruine, reforma monetară, restabilirea graduală a proprietății și prosperității, reforma armatei, povara trecutului nazist, protestele anarhiste sau pericolele teroriste. Opera sa cartografiază practic variile etape ale republicii federale și furnizează de la bun început un comentariu critic solid al societății germane.

Țintele criticii sale au fost întotdeauna formele de putere instituționalizată, cu precădere statul, biserica și armata. Romanele lui Böll se concentrează adesea asupra modului în care afectează aceste puteri viața oamenilor obișnuiți și erodează valorile umane decente. Din acest punct de vedere, opera germanului a fost o expresie continuă a „esteticii umanului” (cuvintele sale) și o descriere a prețului pe care îl plătesc oamenii în procesul de edificare a societăților moderne.

Votase cu creștin-democrații (CDU) în 1949 și probabil că și în 1953, dar nu și în 1957. Ca tânăr fost soldat, avusese mari speranțe privind viitorul noii Germanii, însă acestea i-au fost spulberate relativ repede de reforma monetară, pe care a perceput-o ca pe o trădare a oamenilor simpli în favoarea vechilor clase înavuțite. Opera sa din anii ’50 și ’60 atestă această distanțare morală de instituțiile vest-germane, însă dezamăgirea avea să capete o expresie totală în anii ’70 și ’80, odată cu romanele Onoarea pierdută a Katharinei Blum, Plasa de siguranță și Femei într-un peisaj cu un râu. În special acest ultim titlu accentuează cel mai tare dezamăgirea față de propria generație și subliniază fără echivoc ideea că statul este ceea ce-l fac cetățenii să fie...

Mai mult decât orice alt vest-german, Böll a reușit să planteze în mințile cititorilor de pretutindeni imaginea germanilor ca ființe normale și decente, contribuind, într-o manieră deloc de neglijat, la reabilitarea țării sale. Probabil că de la Thomas Mann nu mai existase vreun scriitor german aprobat și recunoscut ca autoritate morală. Din acest punct de vedere, sentimentul pe care îl trezesc opera și viața lui Heinrich Böll nu poate fi decât unul de admirație.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG