Kabulul a căzut într-o singură zi, fără luptă. Președintele Ashraf Ghani a fugit cu elicopterul spre Tadjikistanul vecin, mulțumindu-se să se justifice pe Facebook, iar țara e acum căzută în totalitate între paginile Coranului.
„Trădare” și „abandon” au fost cuvintele auzite cel mai des în acest weekend în Afganistan, unde, după căderea marilor orașe din nord, Mazar-i-Sharif și Jelalabad, și după Kandahar săptămâna trecută, Kabulul a fost total încercuit, ca ieri să se ajungă la capitularea totală a guvernului pro-occidental al lui Ashraf Ghani.
O figură importantă a rezistenței istorice și membru de frunte al guvernului, Abdullah Abdullah, a spus despre președintele fugit doar: «Dumnezeu și oamenii au să-l judece».
Prăbușirea întregului sistem a fost atât de totală și rapidă, încât nimeni nu știe ce se mai poate face acum, dar un lucru e sigur: tot ce s-a realizat în 20 de ani este șters, obliterat, ca și cum n-ar fi existat, lăsând o întreagă generație, „generația 9/11”, cu totul fără repere. Totul vine cu câteva săptămâni înainte de comemorarea a 20 de ani de prezență occidentală, 20 de ani de efort, un trilion de dolari cheltuiți și atâtea mii de vieți irosite pentru ca totul să se prăbușească în câteva zile, după ce afganilor li s-au făcut promisiuni vreme de două decenii și după ce tinerii, născuți într-un sistem relativ democrat, au fost obișnuiți cu ideea de a încerca să construiască o societate și o presă libere. Ministra educației, Ranging Hamidi, a spus astfel că ea a aflat de la BBC că președintele a fugit și că totul s-a prăbușit.
Fuga din țară a președintelui Ghani pune acum sub semnul întrebării utilitatea negocierilor care ar trebui să aibă loc astăzi în Doha, în Qatar, conduse de același Abdullah Abdullah, adversar istoric al lui Ghani. Secretarul de stat SUA, Antony Blinken, a comentat spunând că forțele afgane s-au arătat incapabile să apere țara, dar că o comparație cu Saigonul în 1975, altfel zis cu retragerea americană din Vietnam, n-ar fi potrivită pentru că, a spus el: „misiunea din Afganistan a fost un succes”
„Emiratul Islamic”
Cum talibanii – care își spun acum: Emiratul Islamic – controlează deja totalitatea frontierelor, singura poartă de ieșire din Afganistan rămâne aeroportul din Kabul. BBC, care transmite live din Kabul și urmărește pas cu pas situația (imagini difuzate în direct și de Al Jazeera), a descris haosul din jurul băncilor, de unde oamenii încearcă disperați să-și scoată banii, frenezia colectivă făcând deseori gărzile să tragă în aer (împușcături care de altfel nu fac decât să stârnească panică și în alte părți ale orașului).
La Londra, The Observer, cel mai vechi săptămânal duminical din lume (apare fără întrerupere din 1791) preia apelul disperat al multor afgani care au lucrat pentru instituții britanice, fie ca traducători, sau la ambasadă, sau în cadrul British Council. Majoritatea acestora caută să plece din țară, riscând moartea sub regimul talibanilor, însă mulți sunt excluși de la posibilitatea de a obține o viză și se regăsesc acum cu totul abandonați.
Simultan, la Paris, Le Journal du Dimanche a publicat ieri scrisoarea către Emmanuel Macron a lui Ahmad Massoud, fiul legendarului comandant afgan Ahmad Shah Massoud, asasinat de islamiști veniți din Belgia în 2001, care îi cere lui Macron să intervină în Afganistan, Franța fiind, scrie el, „ultimul nostru recurs”. Capitularea de ieri a guvernului de la Kabul face, evident, acest apel caduc.
Un alt săptămânal britanic, The Economist, scrie în editorial că: „America ar putea încă să salveze Afganistanul, dar nici măcar nu încearcă”... însă revista a apărut înainte de capitularea, ieri, a guvernului de la Kabul și fuga președintelui Ghani.
Libération, la Paris, scrie că Biden e foarte conștient de ceea ce se întâmplă și că se pregătește pentru o «tragedie». La Londra, The Times estimează că Biden are o singură doctrină: să atragă de partea lui alegătorii lui Trump; întreaga sa politică externă se arată ghidată doar de considerente domestice. Biden nu s-a consultat absolut deloc cu “alianța transatlantică” atunci când a decis evacuarea întregii prezențe militare a SUA, astfel încât acum administrația Biden a fost nevoită să trimită înapoi în Afganistan 5000 de militari din forțele speciale pentru a ajuta la scoaterea din țară a personalului civil.
Cum o explică Le Monde, “brutalitatea retragerii americane a arătat toate faliile și neajunsurile armatei afgane, roasă de corupție, rău aprovizionată, fără sprijin aerian. Nici măcar rebelii islamiști nu se așteptau la o descompunere atât de rapidă a unor forțe al căror număr era umflat artificial, pe hârtie.”
Cum o remarcă Washington Post, încă în luna iunie, oficialii SUA prevedeau că regimul pro-occidental ar putea să reziste între 6 și 12 luni. Acum, ambasada americană, sau ce se mai poate spune că este ambasada, a fost mutată la aeroportul din Kabul, ocupându-se esențial doar de verificarea vizelor, ca și toate celelalte ambasade care au mai rămas în țară, de altfel.
Cum o rezumă Financial Times, Biden este acum criticat din toate părțile. El e foarte atacat chiar și în Marea Britanie, de altfel. Parlamentul britanic se va reuni pentru o plenară de urgență, cu o singură temă: Afganistanul, deși deputații sunt teoretic în vacanță. Un deputat conservator (Tory), Tom Tugendhat, a spus că ceea ce vedem acum în Afganistan este cel mai catastrofal eșec politic internațional (dar mai ales pentru SUA și Marea Britanie) de la aventura Canalului de Suez (1956) încoace.
“Felul în care noi i-am abandonat pe afganii care au fost de partea noastră, care au contat pe noi, care și-au pus viețile în joc crezând în noi, este o rușine pe care o puteam evita”, scrie în The Atlantic George Packer. “Administrația Biden n-a ținut seama de avertismentele experților, nu a acționat atunci când trebuia și i-a lăsat pe afgani singuri în fața unui destin cumplit […]. Povara rușinii va cădea pe președintele Joe Biden.”
Este limpede acum că pentru Statele Unite capitolul afgan e definitiv închis. Cât despre urmările revenirii la putere atât de brutale a talibanilor, săptămânalul francez Courrier International, care oferă în traducere cele mai bune articole ale săptămânii din presa de pe întreaga planetă, are în ultimul său număr un mare articol din The Indian Express în care se analizează rolul Chinei ca viitor arbitru important în regiune. În mare, ideea este că pentru Pekin e foarte important ca Afganistanul, cu care China împarte o mică frontieră muntoasă, să nu sprijine musulmanii uiguri din Xinjiang, pentru a căror reprimare China este chiar acuzată de genocid.
Marele cotidian din Hong Kong South China Morning Post scrie de altfel că Rusia și China vor găsi o înțelegere și un mod de cooperare în Afganistan, ambele – din rațiuni de securitate.
Cum o scrie același Le Monde în numărul său datat de astăzi, luni 16 august, „soarta refugiaților afgani divizează Uniunea Europeană”. (Despre ce formează identitatea afgană am mai scris aici, la fel cum mai sintetizat, în niște amintiri personale, cum a fost ratată șansa Afganistanului de a se moderniza în aceste două decenii de prezență occidentală în țară.)
Ken Loach exclus din Labour
La capitolul cultural (iar cultura nu este niciodată total izolată de politic), presa britanică anunță surprinzătoarea știre că regizorul Ken Loach a fost exclus din partidul Labour. The Guardian scrie că motivul ar fi, aparent, faptul că regizorul ar fi refuzat să-i critice pe cei deja excluși anterior din partid. Se știe de mai multă vreme că nou lider laburist, Keir Starmer, caută să facă să dispară din partid toate facțiunile fidele predecesorului său, dogmaticul Jeremy Corbyn.
Filmele lui Ken Loach (Palme d'Or la festivalul de la Cannes, în 2016, pentru filmul I, Daniel Blake, a cărui cronică am făcut-o aici) sunt manifeste politice, el e echivalentul lui Chomsky în cinema (cei doi au cam aceeași vârstă, respectiv 85 și 93 de ani, militanții unei stângi de școală veche și fără nuanțe. Mesajele lui Ken Loach nu vin cu dantele onirice, ci cu buldozerul: Anglia de azi o duce rău, iar oamenii simpli, muncitorii onești care pierd slujba, sunt lent și inexorabil distruși și umiliți de structurile serviciilor sociale, care pe deasupra au și fost privatizate în bună parte.
De altfel, Ken Loach i-a tot acuzat pe conservatorii aflați la putere (Tories) de răutate intenționată (‘conscious cruelty’) pentru că pun corporațiile înaintea oamenilor. Cum o scrie site-ul The Independent, unii membri ai partidului sunt acum foarte critici față de decizia „rușinoasă” a conducerii de a exclude pe cineva de calibrul acesta.
Loach a mai ieșit din Labour în anii 1990, dezgustat de politicile lui Tony Blair, cu toate că fusese membru al partidului vreme de trei decenii, revenind ulterior.
Cum a scris-o pe Twitter un important laburist, John McDonnell: “A da afară din partid un socialist autentic e o rușine. Filmele lui Ken au arătat inegalitățile din societatea noastră și ne-au dat speranța că lucrurile se pot schimba. Mă solidarizez cu un asemenea prieten și tovarăș.”
Corbyn a fost suspendat din partid în octombrie anul trecut, după ce a spus că problema antisemitismului în Labour este “extrem de exagerată din rațiuni politice” de dușmanii săi și de media. O comisie disciplinară i-a ridicat suspendarea după ce el s-a scuzat public, dar Starmer a refuzat să-i mai atribuie vreun rang în partid.
Desigur, comparată cu tragedia fără nume a Afganistanului, excluderea din partidul laburist a regizorului Ken Loach poate părea derizorie. Face însă parte din revista presei a spune că în unele ziare britanice asta ocupă la fel de mult loc ca și Afganistanul.
