Linkuri accesibilitate

Ce înseamnă a fi afgan: țara în care „Anna Karenina” ar trebui să aibă un final alternativ


Câteva lucruri despre Afganistan: remarci personale despre o țară abandonată

Ce înseamnă a fii afgan: țara în care „Anna Karenina” ar trebui să aibă un final alternativ
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:02 0:00
Link direct

Printre personajele care m-au frapat, atunci când încercam să înțeleg Afganistanul la fața locului, imediat după fuga talibanilor, în iarna anilor 2001-2002, s-au numărat doi oameni care lucraseră, ambii, în departamente diferite, pentru Radio Sharia, postul de radio al talibanilor înainte de 2001.

În acel regim bazat pe interpretarea strictă a Coranului, care interizese imaginile, televiziunea fusese închisă, iar emisiunile TV n-ar fi ajuns oricum la țară, în deșert sau la munte, deoarece nu era electricitate. În schimb, oricine putea avea un radio cu baterii, așa încât talibanii emiteau, pe întreg teritoriul Afganistanului, prin Radio Sharia (dar fără muzică, desigur, muzica fiind „haram”, un păcat, dacă nu chiar o crimă).

Dan Alexe
Dan Alexe

Unul din cei doi care mi-au devenit apropiați ulterior se numește John Butt. Este un britanic în vârstă, convertit la islam, care vorbește o limbă paștună admirabil de pură și care a fost o voce foarte respectată pe Radio Sharia. A rămas în Kabul, continuând să facă radio și după fuga talibanilor, suntem și azi prieteni pe Facebook, continuă să se îmbrace ca un șef tribal paștun, dar în serile petrecute acolo în discuții despre jazz și Jimi Hendrix el m-a făcut să înțeleg în ce măsură sistemul talibanilor era deschis celor veniți din afară, cu condiția ca ei să vorbească limba și să se identifice cu cultura locală.

Era de acord că situația lui fusese similară cu cea a lui Ezra Pound, marele poet american al secolului XX, care a lucrat pentru propaganda radio a statului fascist al Mussolini din dragoste pentru Italia.

Al doilea caz a fost cel al lui Abbasin, băiat paștun de doar vreo 22 de ani atunci (nu era prea sigur), si care fusese crainic la Radio Sharia. Când ulterior l-am avut ca elev în jurnalism, el dovedindu-se extrem de receptiv si neideologizat, l-am rănit teribil făcând într-o zi ceea ce luasem drept o glumă inocentă, dar care l-a zdruncinat: a venit să-mi arate o floare pe care o desenase cu migală și care de departe părea aproape adevărată, în relief, si am glumit întrebându-l dacă nu face dovadă de „shirk”, de deviere idolatră în islam, adorând o imagine „haram”, interzisă. A pălit și s-a scuzat, spunând că nu-și dăduse seama...

Sechelele învățăturii talibanilor erau încă acolo, în el...

Doar două cazuri de afgani (John Butt și Abbasin), prinși în vârtejul unei ideologii atotcuprinzătoare, dar în același timp mult mai complexă decât viziunea simplistă pe care o putem avea uneori din afară.

Acum că talibanii sunt din nou la porțile Kabulului, cei doi, John Butt și Abbasin, își vor regăsi poate din nou o folosință la viitorul Radio Sharia. În schimb, pentru generația celor care au crescut în aceste două decenii de relativă libertate va fi o caznă de neimaginat să se trezească deodată într-o lume fără imagini, în care până și pasiunea pentru o floare desenată devine suspectă.

Pentru a da doar o idee de ce poate însemna absența totală a vizualului, să spunem că majoritatea afganilor n-au văzut niciodată marea, pe care o știu doar din filme, și că Afganistanul este singura țară importantă de pe planetă (cu excepția unor insule) care n-a avut niciodată o cale ferată! Nimeni în istorie nu a pus șine pe sol în Afganistan. Mitologia trenului Orient Express nu înseamnă nimic pentru ei, nici gestul fluturării unei batiste pe peron; la fel, Anna Karenina trebuie explicată cu răbdare, eventual găsindu-i-se un final alternativ, iar nu cel cu eroina care se aruncă sub un tren.

Ce înseamnă a fi afgan

Dacă se adeverește că talibanii au ocupat într-adevăr în acest weekend Kunduz, capitala provincială din nord, la granița cu Tadjikistanul, asta ar fi într-adevăr o grea lovitură pentru guvernul oficial al țării, al președintelui Ashraf Ghani, abandonat de forțele în retragere ale SUA și NATO.

Pe măsură ce talibanii avansează spre Kabul, în ciuda angajamentelor luate înainte de retragerea forțelor SUA și NATO, și pe firul înmulțirii știrilor despre orori (precum cea despre un băiețel de 12 ani biciuit în public într-una din provinciile ocupate de talibani), perplexitatea restului lumii nu face decât să se adâncească.

Ashraf Ghani
Ashraf Ghani

Cine să mai înțeleagă ce se întâmplă acolo? De pildă, în zilele trecute, zeci de mii de oameni, în special tineri, au ieșit în stradă în marile orașe ale Afganistanului, manifestând împotriva talibanilor și strigând „Allahu Akbar”!...

La prima vedere, asta ar trebui să surprindă: de ce scandează populația anti-taliban exact sloganul acestora? Ei bine, pentru a arăta că învățătura talibanilor este excesivă, că ei nu au monopolul asupra islamului, ba chiar că perspectiva lor asupra preceptelor islamului este deformată.

Pentru a înțelege esența Afganistanului, natura mișcării talibanilor și complexitatea a ceea ce se petrece acolo ar trebui precizate câteva elemente identitare care nu pot fi percepute corect din banalitățile știute în general.

Sigur, lăsăm deoparte ignoranța totală a celor care nu știu că afganii nu au nimic în comun cu arabii. În cei trei ani pe care i-am petrecut acolo, între 2002-2005, nu am întâlnit pe nimeni, absolut pe nimeni, cu excepția câtorva mollahi cu puține studii, care să poată purta fie și o conversație elementară în arabă. În schimb, toți afganii, indiferent de etnie, cunosc limba oficială, dari, o persană foarte pură, mai pură și mai arhaică decât farsi din Iran, și care descinde direct din limba în care a scris faimosul poet mistic sufi Rumi, care poate fi revendicat drept poetul național al Afganistanului.

Talibanii, în schimb, sunt practic o grupare etnică paștună (John Butt a fost selectat de ei pentru că vorbește paștuna), iar cvasi-totalitatea celor pe care îi numim generic "talibani" nu sunt altceva decât triburile paștune din sud și est și din partea tribală a Pakistanului vecin. De aceea, nu poate exista vreo alianță sau nici măcar conviețuire între talibani, care doresc un Afganistan bazat doar pe legea Coranului, și adepții Statului Islamic, care sunt universaliști și care urmăresc o sharia universală, extinderea islamului la întreaga planetă.

Dimpotrivă, talibanii se mențin între frontierele lor, aplică un islam naționalist și se războiesc crunt cu Statul Islamic, la fel cum au luptat împotriva rușilor, iar mai recent împotriva occidentalilor din SUA și NATO.

Talibanii sunt așadar etnic paștuni, însă se simt profund afgani, la fel cum afgani se simțeau milițiile uzbece ale generalului filo-comunist Rașid Dostom, din nord. La fel de afgani se văd și tadjicii din munții Hindukush, acolo unde trăiesc și kafirii printre care se petrece romanul mitic al lui Kipling: The Man who would be King. Pe toți aceștia îi unește fibra unei identități comune, aceea de a fi rezistat de secole în fața oricăror forțe din exterior.

De altfel, cum o scrisesem atunci, în 2002, există și o comunitate paștună de religie Sikh, însă și aceia sunt considerați ca făcând parte din națiune.

Cum au fost ratate șansele Afganistanului

Am mai scris aici, în detaliu, cum a fost ratată șansa Afganistanului de a se moderniza în aceste două decenii. Atmosfera rară, irepetabilă, de libertate a anilor 2001-2003 a început să se deterioreze rapid începând din 2004-2005.

Ar merita să subliniez acest aparent paradox: în acel moment, tânăra generație a Afganistanului era liberă de orice prejudecată în tot ce privea contactul cu Occidentul. După cei 25 de ani de izolare pe fond de masacre interne, mintea lor era o pagină albă, gata să învețe, fără acele presupoziții ideologice ale tinerilor din alte culturi musulmane. Așa a fost când am avut cu tinerii mei elevi jurnaliști o discuție deschisă, francă, despre acea rubrică din noua Constituție care interzicea „critica Islamului”.

Concluzia la care am ajuns atunci în comun a fost că Islamul nu are nevoie să fie protejat de lege. Ideea era că fiind o religie perfectă, frumoasă și demnă, Islamul nu are de ce să se sperie de critică, știindu-se deasupra criticii. Am și făcut cu ei un program radio despre asta, subliniind și faptul că unii din judecătorii Curții Constituționale nu aveau nicio pregătire juridică, iar unul era doar un mollah a cărui știință era că învățase Coranul într-un lagăr de refugiați în Pakistan.

Nimeni însă din politicienii occidentali nevenind cu un plan precis de viitor, după primele alegeri parlamentare Vestul cuceritor a închis ochii asupra instaurării unei Constituții islamice. O Constituție care interzicea tot ce făcuse Afganistanul unic în cei câțiva ani anteriori și care a reinstaurat cenzura și pedeapsa cu moartea. Legea anunța că va pedepsi ceea ce era formulat foarte vag: „orice critică a Islamului”.

Ceea ce fusese un vis frumos s-a dovedit de scurtă durată, estompându-se treptat în amintiri, căpătând dimensiuni mitice, așa încât se va amesteca curând cu cealaltă perioadă de aur, cea de dinaintea intervenției sovietice, când în anii 1970 Afganistanul era o etapă obligatorie pe lista oricărui hippie care se îndrepta spre Nepal, spre miticele Shangri-La sau Shambala.

Ca o ultimă insultă a afganilor care au crezut că vor fi apărați până la capăt putem aminti dispariția peste noapte a forțelor americane de pe aeroportul militar din Bagram fără ca afganii, colegii lor, să fie informați. Trezindu-se, afganii au găsit barăcile militarilor SUA goale. Vorbind sâmbătă la BBC, un miliar american, colonelul Christopher Kolenda (fost consilier în Afganistan al generalului Stanley McChrystal și autor al cărții Zero-Sum Victory: What We're Getting Wrong About War), a numit asta o „fugă rușinoasă”, un „sneaking away” pe care militarii afgani lăsați singur n-au putut să o resimtă decât ca pe o trădare.

Vor rămâne acum singuri, cu perspectiva Radio Sharia și cu aceeași absență a mitologiei trenului, pentru că în două decenii și cu toate miile de miliarde turnate în buzunarele seniorilor războiului, nimeni nu s-a gândit să construiască un kilometru de cale ferată. O Anna Karenina afgană ar fi nevoită să se arunce în fața unei caravane de cămile.

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG