Linkuri accesibilitate

Afganistanul, din nou abandonat: câteva remarci personale


Dan Alexe cu elevii, viitori jurnaliști, ai stației de radio din Kabul

Anul viitor se vor împlini două decenii de la intervenția americană în Afganistan, petrecută imediat după atentatele de la New York din 11 septembrie 2001.

Acum, forțele armate americane au început să părăsească Afganistanul, potrivit planului lui Donald Trump. Astfel se va pune capăt treptat unei intervenții militare lansată cu aproape 20 de ani în urmă, ca urmare a atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001. Statele Unite au avut la un moment dat peste 100.000 de trupe în Afganistan.

Am spus „intervenție americană”, pentru că inițial, imediat după 9/11, George Bush a refuzat propunerea NATO de sprijin militar, oferit în virtutea acelui faimos articol 5 din Carta NATO, potrivit căruia un atac asupra uneia din țările membre este un atac împotriva tuturor. Bush a dorit să intervină singur împotriva regimului talibanilor, care îi asigurau găzduire și protecție lui Osama Bin Laden. Iar rezultatul a fost rapid și decisiv: după câteva zile de bombardamente americane și de atac terestru din partea Alianței Nordului, tadjicii lui Massoud și uzbecii lui Dostom, cu toți opuși regimului talibanilor, aceștia au fugit din Kabul și au abandonat mare parte din teritoriul Afganistanului în mâinile eliberatorilor.

Eliberatori au fost, și așa au fost primiți, de la început, americanii și ceilalți occidentali. Este greu de imaginat astăzi entuziasmul celor de atunci, în special al tinerilor, dintre care cei mai mulți nu trăiseră altceva decât izolarea totală și dezastrul războaielor succesive, un sfert de secol de orori în vas închis, de la deceniul de război civil din timpul intervenției sovietice, până la regimul sufocant al talibanilor.

Optimismul era uriaș atunci, după 2001, fetele mergeau la școală, femeile putea urca la volan, la radio se transmitea din nou muzică, iar la televiziune - siropoase foiletoane pakistaneze și indiene. Au reînceput luptele de cocoși, funcționând pe pariuri, și acel sport tradițional al afganilor: buzkashi, un polo pe cai, unde în loc de minge se folosește un vițel mort.

Buzkashi în Afganistan
Buzkashi în Afganistan

Tot atunci, cam între anii 2002-2005, Kabul prezenta o atmosferă de delăsare precum cea a filmului clasic Casablanca, cu zeci de mii de expatriați și baruri și restaurante străine. La un moment dat, cum am mai scris-o, varietatea era extremă: existau trei restaurante croate, mult mai multe franțuzești si italiene, ba chiar si un macedonean, un bar irlandez, o berărie nemțească, iar restaurantele chinezești erau atât de multe încât nu le-am numărat niciodată.

Toată această atmosferă rară, irepetabilă, a început să se deterioreze rapid în anii 2004-2005. Nimeni din programatorii occidentali nevenind cu un plan precis de viitor, după primele alegeri parlamentare occidentalii au închis ochii asupra instaurării unei constituții islamice. O constituție care interzicea tot ce făcuse Afganistanul unic în cei câțiva ani anteriori și care a reinstaurat cenzura și pedeapsa cu moartea. Legea anunța că va pedepsi ceea ce era formulat foarte vag: „orice critică a Islamului”.

Ceea ce fusese un vis frumos s-a dovedit de scurtă durată, estompându-se treptat în amintiri, căpătând dimensiuni mitice, așa încât se va amesteca curând cu cealaltă perioadă de aur, cea de dinaintea intervenției sovietice, când în anii 1970 Afganistanul era o etapă obligatorie pe lista oricărui hippie care se îndrepta spre Nepal, spre miticele Shangri-La sau Shambala.

Dan Alexe
Dan Alexe

Afganistanul este unul din acele locuri (precum Cecenia, de pilda) unde rămâi mintal și după ce pleci de acolo. E ceea ce mi s-a întâmplat intre 2002-2005. Am stat acolo mai tot timpul în anii aceia, întorcându-mă pentru scurte perioade la Bruxelles, dar chiar și atunci eram cu capul tot in Afganistan, urmărind cea mai măruntă evoluție a situației chiar și când nu eram acolo. Afganistanul aspiră până si sufletul călătorului ocazional. E țara care corespunde cel mai bine clișeului Asiei centrale, fiind însă reală, în același timp, deși seamănă si astăzi cu un decor din Kipling.

E însă un decor mai mult decât real, atât de real încât oamenii mor acolo zilnic. Cât am stat acolo, în anii aceia, am predat jurnalismul, în special tehnici de radio, montaj sunet și scriitură, pentru o stație independentă, lansând programul de actualități politice și sociale Ba-Khabar (In the News).

Programul era finanțat de un ONG american pe nume Internews, dar am făcut același lucru și pentru Radio Azadi al Europei Libere, iar în același timp am realizat și filmul Cabal in Kabul, istoria dușmăniei dintre ultimii doi evrei din Afganistan.

La radio, i-am pus pe elevi, viitorii jurnaliști, să se ocupe de teme și subiecte de societate noi pentru ei, mergând de la violența domestic la copiii străzii, sau, atunci când a intervenit dezbaterea despre noua constituție, rolul islamului și al religiei în general în societate.

Prin Kabul
Prin Kabul

Vedeam zilnic deteriorarea inexorabilă a situației securitare și a țesutului social.

Ar merita să subliniez acest aparent paradox: în acel moment, tânăra generație a Afganistanului era liberă de orice prejudecată în tot ce privea contactul cu Occidentul. După cei 25 de ani de izolare pe fond de masacre interne, mintea lor era o pagină albă, gata să învețe, fără acele presupoziții ideologice ale tinerilor din alte culturi musulmane. Așa a fost când am avut cu tinerii mei elevi jurnaliști o discuție deschisă, francă, despre acea rubrică din noua constituție care interzicea “critica Islamului”. Concluzia la care am ajuns atunci în comun a fost că Islamul nu are nevoie să fie protejat de lege. Ideea era că fiind o religie perfectă, frumoasă și demnă, islamul nu are de ce să se sperie de critică, știindu-se deasupra criticii. Am și făcut cu ei un program radio despre asta, subliniind și faptul că unii din judecătorii Curții Constituționale nu aveau nicio pregătire juridică, iar unul era doar un mollah a cărui știință era că învățase Coranul într-un lagăr de refugiați în Pakistan.

Din păcate, înalții diplomați occidentali în post la Kabul, cu toată puterea și influența date de pârghia lor financiară și cei peste 100.000 de militari străini din țară, au făcut dovadă de mai puțină înțelepciune și mai puțină dorință de implicare decât acei studenți. Nimeni n-a făcut nimic pentru a opri sau edulcora acea constituție, iar când ea a intrat în vigoare efectele ei s-au văzut imediat. Totul a început cu doi jurnaliști de la un ziar independent din Kabul care au pus la îndoială necesitatea aplicării pedepsei cu moartea pentru apostazie (renunțarea la Islam), așa încât și ei au fost condamnați pe loc la moarte pentru „critică împotriva Islamului” și au trebuit să fugă în Pakistan.

Prin Kabul
Prin Kabul

Privind cu nostalgie în urmă, știu acum de ce cei veniți din afară devin atât de obsedați cu Afganistanul. Am spus că el corespunde tuturor clișeelor. Începând cu peisajul, unul din cele mai sălbatice și aride din lume. Munții, deșerturile, prăpăstiile, câmpurile de maci pentru producția de heroină, totul se oferă călătorului avid care caută și altceva decât uriașele găuri în stâncă de la Bamiyan, unde talibanii au aruncat în aer monumentalele statui ale lui Buddha.

Majoritatea populației trăiește încă într-o mizerie disperată. Fiecare oraș este în realitate un uriaș bazar în care totul este de vânzare, dar nimic nu are un preț fix. Dar cel mai fascinant în Afganistan sunt oamenii. Bărbații afgani, mai ales, sunt un soi uman frumos și mândru, iar prima surpriză plăcută este să vezi cât de mult corespund ei cu imaginea de carte poștală pe care o avem despre acei bărbați înalți, cu turbane, coborând în linie dreaptă din Darius sau Cirus cel Mare.

La fel, paștunii cu kalașnikoave, în sud, pot da frisoane greu de căpătat prin alte părți. Dar, sub această frumusețe mitologică se ascunde o extremă violență familială și socială, împotriva femeilor, a copiilor, a celor săraci. În afara orașelor, Afganistanul este încă o societate autentic feudală. Violență și vendetta între triburi și facțiunile politice, care sunt de fapt împărțite pe linii etnice. Seniori ai războiului intrați în parlament.

Din acești seniori ai războiului, unii, precum Abu Sayyaf care controlează înălțimile deasupra Kabulului, sunt acuzați că ar fi comis crime împotriva umanității, împreună cu mai-marii satelor, dintre care fiecare poartă titlul onorific de malik (rege), după care vin bătrânii șefi de clan care formează adunarea tradițională Loya Jurga, precum și marii latifundiari (zamindar). Aceștia, cu toții, posedă oameni, în sensul cel mai concret al cuvântului, uneori reduși la cea mai joasă sclavie.

În sudul paștun, pe deasupra, este larg răspândită acea formă de pedofilie acceptată socialmente, precum în Grecia antică, numită bacchabazi, joc cu băiețeii.

Pentru cei mai puțin educați, mai ales în sudul paștun, femeile sunt considerate și azi ca parte din posesiunile domestice și este de neconceput ca vizitatorul să întrezărească șeptelul feminin al familiei vizitate. Peste toate, plutește însă, într-un mod paradoxal pe care afganii înșiși nu încearcă măcar să-l descâlcească, ficțiunea unei societăți egalitare. Egalitate între bărbați, se înțelege.

Și astăzi, în orașe, mulți trăiesc în cocioabe sau blocuri de stil comunist, moștenire a deceniul de ocupație sovietică, fără electricitate și apă, sărăcia lor îndulcită doar de tradiția (obligația de fapt) islamică a pomenii. Fiecare e obligat să dea pentru săraci și ar fi extrem de grosolan pentru cineva care mănâncă în public, la o terasă de pildă, să nu dea unui cerșetor.

Afganii sunt frugali, oricum, iar majoritatea supraviețuiesc printr-un regim bazat pe pâine și orez. Acum, odată cu retragerea masivă a militarilor occidentali și dezamăgirea celor două decenii de ocazii ratate, străinii care ar mai dori să meargă acolo se pot consola cu aceea că Afganistanul redevine la fel de misterios și inaccesibil ca și în vremea lui Kipling.

Pentru cei care vor să cunoască și mai bine atmosfera de atunci, din perioada bună, iată și un link către filmul meu Cabală în Kabul:

„Iată, în fine, un film în care afganii ne fac să murim de râs", a scris Charlie Hebdo despre Cabală la Kabul, filmul săptămânii pe CINEPUB. Un documentar despre Afganistanul de azi văzut prin dușmănia dintre ultimii doi evrei din Kabul, Cabală la Kabul a obținut, printre altele, premiul Nanook al Festivalului de Film Etnografic din Paris (2007) și marele premiu la Festivalul de Film Astra din Sibiu (2008).

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG