Remagen pe Rin este un orășel ancorat în istoria recentă grație unui film american de război: „Podul de la Remagen”, o peliculă filmată în... Cehoslovacia, în august 1968. Parte a localității Remagen este și Rolandseck, mică localitate a cărei gară abandonată, bijuterie arhitectonică de sec. XIX, a fost cumpărată de un colecționar de artă german, în anii 1960 și transformată într-un muzeu și centru de concerte. De anul acesta, Festivalul de muzică de cameră de la Rolandseck o are ca nouă directoare artistică pe violonista de origine română, Mihaela Martin, cu care a stat de vorbă colaboratorul nostru.
Pentru foarte multă lume, orășelul Remagen de pe Rin, situat în apropiere de Bonn, este o referință cunoscută a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, grație bătăliei din martie 1945 între trupele americane și cele germane pentru controlul podului peste fluviu. La numai zece zile după cucerirea lui de către americani podul avea să se prăbușească, slăbit de explozii și traficul intens, dar, un film realizat în 1968 de John Guillermin, „The Bridge at Remagen”, avea să-l ancoreze în istoria secolului al XX-lea și pînă astăzi.
Întîmplarea face ca exterioarele filmului american să fi fost filmate în Cehoslovacia Primăverii de la Praga. Folosirea tancurilor și a altor echipamente militare americane de epocă a fost utilizată de propaganda sovietică ca unul din pretextele invaziei trupelor Pactului de la Varșovia. În august 1968, în timp ce filmul era în curs de realizare, MIG-urile sovietice au survolat locurile de turnare, în timp ce sovieticii pretindeau că în echipa de filmare s-ar afla spioni americani...
Parte astăzi a orășelului Remagen, este și Rolandseck, o mică localitate și ea celebră, cu predilecție pentru iubitorii de artă și muzică. Localitate balneară, cu o gară bijuterie arhitectonică a romantismului german, dată în funcțiune în 1858, Rolandseck a găzduit la vremea acceea personalități ca frații Grimm, Clara Schumann sau Guillaume Apollinaire.
După cel de-al Doilea Război Mondial, gara abandonată și devenită aproape o ruină, a fost cumpărată de un colecționar și negustor de artă, Johannes Wasmuth (1936-1997), și transformată într-un centru de expoziții și concerte, ce a găzduit artiști faimoși, de la Oskar Kokoschka la Gerhard Richter și de la Martha Argerich pînă la Duke Ellington.
După moartea artistului Hans Arp (1886-1966) soția sa a decis să doneze colecția centrului de la Rolandseck, care a devenit Muzeul Arp, iar clădirea a fost restaurată de un celebru arhitect american, Richard Meier.
În acest context, cu sprijinul pianiștilor Yaltah Menuhin și Stefan Askenase, și al cunoscutului mim Marcel Marceau, din anii 1970, în clădirea transformată a gării Rolandseck se desfășoară un festival de muzică de cameră mult apreciat grație artiștilor celebri ce l-au frecventat, și care a ajuns anul acesta la a 12-a ediție.
O ediție ce marchează un punct de cotitură, odată cu instalarea ca nou director artistic a violonistei și pedagoagei române Mihaela Martin, cu care am stat de vorbă cu o zi în urmă. Cum a ajuns să preia conducerea acestui mic festival de mare prestigiu, am întrebat-o...
Mihaela Martin: „Festivalul a ajuns la mine [rîde!] Am avut o colaborare destul de intensă cu organizatorii de la seria de concerte de la Rolandseck, am avut mai multe recitaluri în seria lor de stagiune și de asemenea cu cvartetul [Michelangelo]; în momentul în care s-au hotărît să schimbe directorul artistic, atunci am fost contactată și întrebată. A fost o decizie care s-a dezvoltat pe timpul unui an, am ales momentul care a fost cel mai potrivit și pentru ei și pentru mine și așa a luat naștere prima ediție a acestul festival sub deciziile mele muzicale.”
Europa Liberă: Este un festival mic, dar un festival istoric cu foarte multe nume mari...
Mihaela Martin: „Da, fondatorul acestei serii de concerte, Dl. Wasmuth, a fost un om de o cultură imensă și cu contacte foarte puternice cu oameni care fac carieră enormă: Martha Argerich, Andras Schiff, Daniel Barenboim... Deci toți marii muzicieni au trecut pe aici. Sviatoslav Richter venea în fiecare an. Este o simbioză perfectă între ceea ce se petrece pe plan cultural și natura. [Festivalul] este integrat într-un loc foarte idilic, cu un public foarte cultivat și mi s-au oferit niște condiții de lucru foarte, foarte bune. Nu fac decât să contactez muzicienii și ca urmare a unei experiențe de 30 de ani - experiență în festivaluri de vară - tot ce am învățat, tot ce am acumulat ca repertoriu și rețea de muzicieni, mă pot folosi foarte bine acum de aceste lucruri.”
Europa Liberă: Sînt și cîțiva români printre muzicieni, prietenii voștri, ai tăi și ai soțului tău, Frans Helmerson...
Mihaela Martin: „Da, sînt și prieteni din România... Anul acesta l-am invitat pe Răzvan Popovici, care este un muzician foarte activ și care, și el, la rîndul lui, are foarte multe festivaluri, peste tot. Și am abordat și un tânăr contrabasist, care studiază la Köln, Adrian Muntenaș.
Merg pe principiul de calitate foarte înaltă profesională. Asta este prioritatea numărul unu. Dacă se mai întâmplă să fie și cei care îmi sînt prieteni bucuria e dublă”.
Europa Liberă: Vreo șansă ca vreunul dintre elevii tăi români să apară aici?
Mihaela Martin: „Bineînțeles, nu exte exclus. Eu, în orice caz, am inițiat anul acesta matinee pentru tineri muzicieni și anul acesta au fost prezenți elevi de ai mei de la Kronberg [Academy], însă la anul voi avea studenți de la Academia Barenboim. Tot așa le va fi dedicată o dimineață de concerte și, în general, încerc foarte mult să integrez în programul de concerte camerale și un program unde tânăra generație să fie prezentată.”
Europa Liberă: Am înțeles că ați avut o experiență bună în România cu [Festivalul] SoNoRo, Răzvan Popovici...
Mihaela Martin: „Absolut, absolut! Răzvan Popovici nu este numai un talent muzical, este un talent de excepție în domeniul management-ului, este un foarte bun organizator. Noi am fost pentru prima dată la Festivalul SoNoRo anul trecut; am fost prezenți și la „Cetate”, unde se fac master-class, unde au fost foarte mulți studenți români, foarte talentați. Pentru mine ceea ce are cea mai multă importanță este să am muzicieni care sînt foarte serioși, total implicați, motivați, și în cazul lui Răzvan [el] este unul din acești muzicieni”.
Europa Liberă: Festivalele se programează cu ani și ani înainte. Ai început să te gândești, peste cinci ani, ce mari muzicieni să aduci?...
Mihaela Mihai: „Peste cinci ani, nu, însă pentru anul viitor am început deja să schițez [programul] în linii mari. Vor fi și prezențe românești; nu spun încă ce. Aștept acum să termin această ediție însă am contactat deja câțiva muzicieni care mi-au confirmat prezența lor...”
