Am mai scris deseori aici despre geniul lingvistic și antropologic al domnitorului moldovean erudit Dimitrie Cantemir, precursor în multe domenii cu mult înaintea epocii lui.
Cantemir a scris de pildă despre vinul moldovenesc, dar am mai vorbit aici în același timp și despre feluritele lui neajunsuri: cum de pildă, crescut și educat în Stambul, într-una din atmosferele multiculturale cele mai complexe și tolerante ale epocii lui, Cantemir nu concepea ateismul!...Nu pricepea cum acolo, în Istanbul, la Înalta Poartă, putea să existe o grupare de filozofi atei și agnostici. Adică: musulmani care nu credeau în Dumnezeu.
Cantemir ar fi preferat ca acei turci și persani să fie adoratori ai lui Allah, mai degrabă decât să nu creadă în nimic. E mai puțin cunoscut însă că uluitorul Cantemir se pricepea — cum era cu totul de așteptat de la un asemenea erudit din vremea lui — se pricepea și la … alchimie!
Că era un erudit într-ale textului Bibliei o știm, căci — așa cum am mai arătat-o — în Istoria ieroglifică Cantemir a restabilit un adevăr veterotestamentar, restabilind simbolica creștină a pelicanului. Cu atât mai mult intoleranța sa față de atei, despre care am mai scris aici era în contrast cu indiferența otomanilor pentru religiile supușilo, indiferență veche și constantă (astăzi știm că manualele școlare din trecut mințeau și că otomanii nu căutau câtuși de puțin să convertească pe toată lumea la Islam).
Pasiunea lui Cantemir pentru alchimie și piatra numită “padzerh” (Alectorius)
Or, în Istoria ieroglifică domnitorul erudit Cantemir scrie despre o piatră cu virtuți miraculoase scoasă din capul, inima sau gușa unui animal (de preferință un cocoș).
Este vorba despre o piatră extrasa din capul unor vietăți, cum o descriu și alchimiștii Albertus Magnus sau Paracelsus, care spun că se scoate din capul unui cocoș ucis la miezul nopții in condiții precise, sau în alte versiuni din inima unui animal, lucru confirmat si de Cantemir in Istoria Ieroglifica, unde piatra respectiva e amintita sub numele de „padzerh: Un fel de piatră carea din şerpe şi din inima cerbului rar iese.”)
Am încercat în toate felurile, dar nu găsesc nicăieri, în niciun dicționar otoman sau în texte vechi vreo urmă de “padzerh” ("care din inima cerbului rar iese”).
Cantemir era foarte inventiv și grijuliu în transcrierea cuvintelor din alte limbi, mai ales cele cu pronunție particulară, însă turca nu posedă și n-a posedat niciodată sunetul -dz-, cel notat similar în Alfabetul Fonetic Internațional (IPA) [d͡z] și identic cu -z- italian în cuvinte ca “zanzara” (țânțar) sau “zingaro” (țigan).
Explicația pentru acel misterios „padzerh” cu pa- sau pad- inițial ar fi că provine dintr-un termen persan deformat fonetic, cum s-a întâmplat cu majoritatea lexicului limbii otomane (să ne gândim doar la cuvinte iraniene cu p- intrate prin turcă și în română, ca “parale”, “pătlăgea”, “perciuni”, “perdea”, “pervaz”, “piftie”, “pilaf”, ca să nu mai vorbim de universalul “Paradis”). Dar limba farsi nu posedă nici ea sunetul -dz-.
Singura explicație ar fi atunci că este vorba de un compus și că de fapt avem de-a face cu un “pad-zerh”, unde -d- și -z- erau pronunțate distinct și separat (ca în “cod_zero” sau în “cad_zâmbind”, presupunând că meseria ta e cea de clown). Misteriosul “pad-zerh” al lui Cantemir s-ar explica atunci printr-o transcriere aproximativă în caractere latine (știind că toate limbile Imperiului Otoman și ale Persiei) foloseau atunci alfabetul arab, o transcriere a paștunului arhaic „pad-zreh” = sub inimă.
Paștuna talibanilor din Afganistan este o limbă indo-europeană cu trăsături extrem de arhaice. Un asemenea پد زړه (pad-zrăh = sub inimă) este etimologic, morfologic și structural identic cu rusescul под сердцем (pad-serdțăm). Sigur, paștuna a mai evoluat în ultimele secole, iar în limba de azi “sub inimă” s-ar spune altfel (د زړه لاندې = dă zrăh lande), însă termenul zreh, zrăh (زړه = inimă) e același ca în vremea lui Cantemir.
Lingvistic, așadar, propunerea mea de interpretare ar sta în picioare. Istoric și cultural însă - nu. Afganii nu au avut niciodată vreun contact cu Imperiul Otoman, de care îi separa Persia / Iranul. A imagina o confrerie alchimistă paștună în Istanbul în vremea lui Cantemir este un nonsens istoric și cultural. Atât ar mai lipsi — să considerăm că ei erau acei atei din Istanbul care îl înspăimântau pe bunul domn moldovean, căci îi numește cu numele lor persan: „nahoda” (adică, în farsi: na-Khoda, „fără Dumnezeu”).
Ba mai mult — bunul creștin care era Cantemir le-a dorit pe loc nenorocirea, imaginând că dacă pe aceia i-ar lovi o primejdie pe mare sau în pustie i-ai vedea cum încep să strige după Dumnezeu. Asta, conform platitudinii morbide cu: „Nimeni nu-i ateu pe patul de moarte”…
Cum se vede — alchimist sau nu, Cantemir rămânea un „bun creștin”.
