După ce a intrat în literatură – dar şi în conştiinţa publică! – fix ca o ghiulea (ierte-mi-se comparaţia balzaciană!) cu povestirea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici («Новый мир» № 11, 1962), rusul Alexandr Soljeniţîn (1918 – 2008; Premiul Nobel pentru Literatură, 1970) nu-şi va abandona misiunea de martor – mai bine zis, de mărturisitor al celor mulţi şi umiliţi –, până la adânci bătrâneţi. Volumul Povestiri şi miniaturi, Univers, 2017, stă mărturie în acest sens.
5 Povestiri scurte (doar Pentru binele cauzei depăşeşte 50 de pagini), toate din anii ’60; 18 Miniaturi din 1958-1963; la care se adaugă alte 14, din 1996-1999, în fruntea cărora prefaţa Ceciliei Maticiuc, „Ce ne mai poate spune Soljeniţîn?”, ne îndeamnă să trecem de „o receptare mai degrabă reducţionistă”, pentru a trăi „reacţia epidermică la literatura bună, literatura pe care o simţi cu «şira spinării»”.
Nu-i mai puţin adevărat că „experienţa detenţiei [care] l-a zguduit şi i-a deschis ochii asupra lumii” îşi spune cuvântul, mai ales într-una din povestiri, „Ce păcat!”, în care fiica unui „duşman al poporului” citeşte despre tatăl său, înghiţit de GULAG, într-un ziar: „ce păcat că tânărul entuziast n-a trăit până la triumful ideilor sale luminoase!”, când de fapt „Până la triumful ideilor sale luminoase, el trăise, deoarece pedeapsa cu moartea îi fusese comutată, aşa că stătuse douăzeci de ani în închisori şi lagăre. Iar acum, pentru transferul în locurile de exil permanent, făcuse o cerere la Beria însuşi…”
Pe urmele „ultimului” Lev Tolstoi, A.S. îşi dă măsura în miniaturi cu caracter moral & filosofic – câteva („Zada”, „Clopotul oraşului Uglici”, din care reţin: „Mi-a venit şi mie, iată, acum să trag clopotul năpăstuit – undeva în răstimpul, în vremelnicia celei de-a treia perioade tulburi”) ş.a. adevărate capodopere; iată ce scria la sfârşitul anilor ’90, după ce că revenise în patrie în 1994:
„Ce sentiment chinuitor – să simţi ruşine pentru Patria ta!
În ale cui mâini indiferente sau alunecoase este Ea, mâini care îi conduc viaţa în modul iraţional sau cu aviditate? În ce chipuri arogante sau perfide sau estompate îi apare Ea în închipuire lumii? Ce lături putrezite i se toarnă Ei în locul hranei spirituale sănătoase? Până la ruinare şi sărăcie lucie este adusă viaţa poporului încât să nu mai fie în stare să se ridice!”
…La peste două decenii de la aceste cuvinte, când Rusia pare să se ridice, „ruşinea atârnă în permanenţă deasupra noastră, ca un nor de gaz otrăvitor…”
22 martie ’21
