Salutat de pe coperta a patra de Iulian Ciocan („E poate cel mai strălucit debut. Un roman dens, fără divagaţii supărătoare, bine scris…”) şi Eugen Lungu („Avem prin Montana poate cea mai serioasă şi mai veridică proză despre enclava numită Transnistria. Miezul naraţiunii reface epic războiul din Transnistria, văzut cu ochii unui copil şi sedimentat apoi în psihicul zdruncinat al adultului”), romanul de debut al basarabeanului Alexandru Popescu (n. 1987), Montana, Arc, 2023, surprinde prin siguranţa cu care naratorul îşi poartă eroul, Ivan Josan, pe cărările copilăriei de la baza nr. 131 din or. Bender – un fel de enclavă într-un oraş şi el enclavizat în ’92 –, dar şi, peste ani, pe drumurile Marii Britanii, unde face reportaje pentru o televiziune locală – totul într-o naraţiune în doi timpi, redactată „în oglinda retrovizoare”.
Secvenţele alternează, cu gros-planuri ale prezentului şi flash-back-uri ale unei copilării nu doar sovietice, ci transnistrene (preţioasă, precizarea lui E. Lungu: „conservând în glaciaţiunea sa politico-socială realităţile sovietice”), într-un film nu atât de acţiuni – deşi numai de evenimente, şi spectaculoase, şi tragice, nu duce lipsă –, cât psihologic, accentul căzând nu pe trama propriu-zisă, ci pe durerosul proces de conştientizare a celor trăite acolo şi atunci. Altfel spus, eroul Ivan Josan devine mai el însuşi odată cu rememorarea tuturor acelor pierderi – umane, în primul rând: că-i vorba de tata căzut în primele ore ale războiului din ’92, sau de Paşa, prietenul din copilărie ucis de-o deflagraţie; dar şi a inocenţei (mă gândesc la Ana, iubita lui violată de câţiva militari), ca să nu mai zic de ţara (ţările, dat fiind schimbările de regim ale regiunii) pierdută! –, de unde şi nevoia de a recupera nu doar amintiri, ci şi ultimul cadou al tatei, pe care acesta nu a mai apucat să i-l dea puştiului de 7 ani: „«Montana, mamă, Montana…», mi-am auzit vocea tremurândă. În următoarea clipă mi-am prins faţa în palme şi am plâns ca un copil. Mama lăcrima încet şi mă ţinea strâns de umeri. (…) «După ce l-am înmormântat, am luat ceasul şi l-am învelit într-un ghem de ciorapi vechi. Am făcut o gropiţă în beci şi l-am lăsat acolo. Îmi era frică de un nou război. Voiam să-l ascund cât mai departe de ochii lumii, să nu-l fure nimeni. Mi-am promis să-l dezgrop când vine pacea şi timpuri mai bune şi să ţi-l dau»”. (În cele din urmă, tânărul revenit în oraşul de baştină clandestin (sic!) şi-l va recupera singur – dar cu ce preţ!...)
O viaţă de om & o epocă prinse, ca-ntr-o picătură de răşină, în această secvenţă/carte: „A fost suficient timp ca să realizez că zidul, de fapt, nu dispăruse nicăieri. Zidul rămase în mine şi prinse forma unor frici, patimi şi complexe, de care nu mă voi debarasa niciodată. Mai mult. Mi-am dat seama că nici baza în care crescusem nu dispăru. Ea, pur şi simplu, se lărgise şi înghiţi întregul oraş Bender, Tiraspolul, Grigoriopolul, Râbniţa şi tot teritoriul a ceea ce se numeşte Transnistria, o palmă de pământ a tuturor şi a nimănui, un stat-fantomă, inexistent pe hărţile oficiale. Şi totuşi aparţineam acestui loc.”
15 mai ’23
