Linkuri accesibilitate

Ali SMITH. Toamna


O scriere care, chiar dacă are o vagă tramă narativă, poate fi citită ca o partitură muzicală.

„Iată o veche poveste atât de nouă, încât e pe cale să se întâmple, scriindu-se singură în clipa asta, fără să ştie unde sau cum se va sfârşi”, fraza este din romanul scoţienei Ali Smith (n. 1962) Toamna, Litera, 2018, primul din tetralogia Cvartetul anotimpurilor – scriere care, chiar dacă are o vagă tramă narativă, poate fi citită ca o partitură muzicală. Una cu o cromatică foarte vie, cam cum arată pânzele pop-artistei Pauline Boty, singura femeie de care a fost îndrăgostit personajul în jurul căruia se organizează naraţiunea, Daniel Gluck, acum un bătrân de-o sută şi un an, dormind mai tot timpul „într-un pat dintr-un centru de îngrijire”, pe care-l vizitează & îi citeşte o femeie de 33 de ani, Elisabeth Demande, ce şi-a dat doctoratul scriind despre Pauline Boty. Atât că cei doi – bătrânul şi femeia – se cunosc de peste 20 de ani, când ea umbla încă la şcoală, şi el trecuse deja de 80, iar prietenia lor, reînnoită de fiece dată, are propriul ei cod de comunicare: „Salut, zise el. Ce citeşti? (…) Mereu să citeşti ceva. Chiar şi când nu citeşti fizic. Altfel cum să citim lumea”, şi asta în ciuda faptului (sau tocmai d’aia!) că Elisabeth este – cel puţin în ochii mamei sale – „un copil foarte greu de citit”.

Un roman cu nenumărate răsfrângeri & simetrii, construit ca un vitraliu prin care se vede în afară – Brexit-ul („Prin toată ţară, lumea simţea că se făcuse o mare greşeală…”); manifestări rasiste („PLECAŢI ACASĂ”) & atentate teroriste („Cineva a ucis o deputată. A fost împuşcată mortal de cineva, şi înjunghiată pe deasupra. Ca şi cum glonţul n-ar fi fost de ajuns”) –, dar şi în sufletul fiecăruia, mai cu seamă când e vorba de afinităţi elective („Noi doi avem asta în comun. Şi mai avem şi capacitatea de a deveni alţii, dacă asta alegem” – magistrală formulă). Cum ar fi, un adevărat elogiu al diferenţei, iat-o: „…când nu era decât un băieţel la un cămin pentru copiii sărmani, căpătase o pungă de dulciuri şi o portocală de Crăciun, cum primeau toţi copii de acolo. Însă diferenţa, iată diferenţa. Făcuse în aşa fel încât dulciurile acelea primite în decembrie să ţină tocmai până în octombrie anul următor”.

Prins în vraja naraţiunii (foarte bună, traducerea lui Bogdan Perdivară!), vă las puţin să trageţi cu urechea la acest minunat schimb de replici, înainte să puneţi mâna pe carte:

„Cuvintele nu se cresc, observă Elisabeth.

Ba da.

Că doar nu-s plante.

Cuvintele sunt nişte organisme de sine stătătoare.

Oregano-isme, zise Elisabeth.

Iarbă şi verb, spuse Daniel.”

1 aprilie ’19

XS
SM
MD
LG