Linkuri accesibilitate

Alienarea lui Hopper


Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

Edward Hopper (n. 22 iulie 1882–d. 15 mai 1967) a aparținut generației celor mai îndrăzneți pictori din întreaga istorie a artei. Era contemporanul lui Georges Braque (1882–1963) și al lui Pablo Picasso (1881–1973), însă, cu toate acestea, picturile sale laconice par „neatinse” de modernismul uluitor propus de colegii săi. Estetica și sensibilitatea lui Hopper par mai puțin legate de spiritul de nesupunere al contemporanilor, cât de naturalismul curajos al mentorului Robert Henri (1865–1929), părintele fondator al Școlii Ashcan (a realismului american).

MoMA_House by the railroad (1925)
MoMA_House by the railroad (1925)

Departe de a asimila ideile revoluționare ale avangardei europene, așa cum o făcuseră, bunăoară, Stuart Davis și Patrick Henry Bruce, Hopper le-a respins în mod conștient și doar pentru a-și afirma americanismul. Din acest punct de vedere, și-a urmat cu încăpățânare propria cale, fiind un martor neobosit al trăsăturilor distinctive ale Estului american în prima parte a secolului XX.

Hopper se născuse la nord de New York City, în Nyack. În primii ani ai veacului trecut, ca student al școlii de artă fondate de William Merritt Chase, studiase cu Kenneth Hayes Miller și Robert Henri. Influența acestuia din urmă a fost enormă. Prin Henri, studenții săi au luat contact cu maeștrii Diego Velázquez, Frans Hals și Édouard Manet, ale căror opere se caracterizau printr-o pensulă rapidă, aproape notațională și cu siguranță pusă în slujba unei viziuni obiective asupra realității. Tot Henri le-a insuflat discipolilor ideea că scopul înalt al artei este descrierea vieții cotidiene din jurul fiecăruia. Aceste lecții aveau să joace un rol major în dezvoltarea artei lui Edward Hopper.

În perioada 1906–1910, pictorul din Nyack a vizitat Europa de trei ori, petrecându-și cea mai mare parte a timpului la Paris. Erau anii unei mari efervescențe, a unei intense revoluții și putem spune că, în mod cu totul tipic pentru Hopper, a reușit să stea departe de vârtejul irezistibil al inovațiilor și invențiilor. Numai că tot Parisul a fost acela care l-a pus în contact cu impresionismul și cu operele unor Alfred Sisley, Camille Pissarro și Pierre-Auguste Renoir.

De-a lungul vieții, Edward Hopper a resimțit acut conflictul dintre tradițional și modern, dintre rural și urban, dintre felurile de a fi american și străin. Avea, de altfel, să se întoarcă neîncetat la aceste teme spre a le explora în detaliu. În ceea ce privește atitudinea sa față de oraș și ceea ce înseamnă urban, au existat câteva influențe literare precise: Ralph Waldo Emerson și Henry David Thoreau, doi indivizi cunoscuți pentru atitudinea lor anti-oraș și alte noțiuni mai romantice despre comuniunea omului cu natura. Pentru toți aceștia, Hopper a avut o afinitate intelectuală concretă.

Whitney Museum of American Art, Early Sunday Morning (1930).
Whitney Museum of American Art, Early Sunday Morning (1930).

Deși nu chiar un mizantrop, Hopper era un om profund privat, pierdut în lumea artei sale și a pasiunii pentru citit. A trăit la New York mare parte din viață și, cu toate acestea, cu greu poți găsi un tablou al său în care acest oraș este celebrat sau iubit, ori prezentat cu vreo urmă de optimism. Mare parte din această atitudine a avut de-a face cu observațiile sale privind viața socială din New York în anii interbelici, perioada prohibiției și a depresiunii economice, spectacolul grevelor, șomajului, protestelor, sărăciei. Hopper a văzut în felul său aparte ce se întâmplă cu un oraș atunci când se extinde peste măsură, când economia i se prăbușește, când unii din locuitorii săi sunt lăsați în urmă pentru a se lupta cu sensurile unei lumi aflată într-o cumplită transformare și chiar derivă.

Ceea ce-a făcut Hopper în opera sa a fost să prezinte frânturile unei vieți private, cuprinsă de o disperare tăcută, dar trăită în arena publică. Multe din picturi se concentrează asupra relațiilor eșuate dintre oameni sau asupra alienării, pierderii și nostalgiei. Parte din atracția tablourilor hopperiene poate veni din dorința de a vedea ceva american și, prin deducție, ceva virtuos, într-un peisaj care mai există acum doar în rămășițe, în frânturi. Peisajul american idealizat de unii precum Emerson și Thoreau, sau de mulții lor adepți, a fost cu adevărat erodat prin urbanizarea propusă de modernitate. În câmpul artelor vizuale, opera lui Edward Hopper documentează, într-adevăr, acest proces printr-o sistematică și solemnă introspecție.

Pentru Hopper, viața la oraș n-a avut o luminiță de la capătul tunelului. În locul acestei speranțe sugrumate, pictorul ne-a lăsat cu impresia că orice intrare în citadelă este sinonimă cu întunericul, nesiguranța, o lume în care căldura umană, natura și emoția sunt înghițite cu totul. Timpul și spațiul sunt, și ele, suspendate. Nimic din scenele lui Hopper nu oferă motive de optimism sau entuziasm. Liniștea lor ciudată stimulează varii nuanțe de neliniște, de la tensiune, la trepidație și ezitare. Luate împreună, toate aceste elemente alcătuiesc categoria aparte de realism a lui Edward Hopper.

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG