Elsa Morante (b. 18 august 1912–d. 25 noiembrie 1985) a ajuns să fie recunoscută printre marii scriitori ai secolului XX datorită unora ca Georg Lukács, Natalia Ginzburg sau Giacomo Debenedetti. Primele ei romane au câștigat cele mai importante premii ale criticii literare italiene, Viareggio și Strega, însă, chiar și așa, locul Elsei Morante în istoriile și antologiile literaturii a fost mereu unul mai degrabă neimportant (o soartă pe care a împărtășit-o, de altfel, cu alte scriitoare, precum Anna Maria Ortese).
În mai 1968, i-a apărut și volumul de poezie Il mondo salvato dai ragazzini. Era o culegere în care poezia, teatrul, proza se confundau doar pentru a produce o nouă și singulară istorie: o operă care este scrisă odată cu Istoria și înăuntrul ei, mai degrabă decât una care scrie sau reprezintă Istoria.
De pildă, în loc să vorbească despre cel de-Al Doilea Război Mondial și despre societatea care tocmai ieșise la liman, cum se spune, sau în loc să creeze un background de evenimente pentru personajele sale, scriitura Elsei Morante preia diferitele „materiale” ale istoriei și alcătuiește un fel de mozaic, o alegorie care pune sub semnul întrebării însăși conceperea dialectică a istoriei și inventează un materialism dialogic cum am văzut doar în filmele lui Pasolini (cu care, nu întâmplător, a și fost prietenă apropiată).
În Europa postbelică, într-un context economic, social, politic și cultural care privilegia iluziile, singura alegere validă pentru orice intelectual angajat ar fi fost să scrie despre realitate. Morante, s-a spus insistent de-a lungul anilor, a fost o scriitoare realistă, iar romanele ei au, mai mult sau mai puțin, un început, un mijloc și un sfârșit. Lukács, pe care îl aminteam aici, o plasa el însuși printre cei mai mari realiști contemporani, chiar dacă aceștia erau cumva diferiți de varietatea pe care o dăduse secolul XIX. Enunțurile lui Lukács și Morante despre rolul literaturii sunt perfect comparabile și compatibile.
Poate că imperativul moral nu a fost de o mare importanță pentru Elsa Morante, însă scopul artei era—în opinia ei—acela de a oferi o imagine a realității în care contradicția dintre particular și general, dintre imediat și conceptual, să fie rezolvată printr-un fel de integritate spontană a operei de artă.
Lipsa de date specifice despre femeia Morante a părut și ea să încurajeze, de-a lungul anilor, impresia că acest realism n-a ajutat-o prea mult. Oricum, abordarea biografică ar fi fost până la urmă o trădare a Elsei Morante, care privea ea însăși descrierea istoriei vieții private drept o non-istorie. În fapt, o închisoare de cuvinte, o trădare a textelor, care, la modul (ei) ideal, ar fi trebuit să meargă dincolo de individualitate, către originile conștiinței, izvoarele subiectivității și sursa scrisului.
Opera sa, recunoscută și printr-o frapantă lipsă de date și locații precise, nu pare predispusă nici la didacticismul istoric al unor forme mai neșlefuite de critică marxistă, însă ea ridică o serie de întrebări interesante pentru feminism și cititorii femei. De pildă, noțiunea sa de politică sexuală a fost adesea invocată. Implicită în multe din verdictele feministe și de stânga pe care le-a atras a fost critica anti-istoricismului, anarhismului și viziunii ei asupra romanului nu ca intervenție în domeniul politic și social, ci ca act privat. Criticat a fost și disprețul ei față de orice noțiune a „socialului colectiv” ca întreprindere pozitivă și rațională.
Scriitura Elsei Morante n-a fost o încercare de a schimba lumea, sau de a o locui, ci doar de a o transfigura. Acest lucru o face un personaj extrem de ciudat pentru cei mai mulți dintre critici. Pe de altă parte, Morante a dat semne că nu s-ar potrivi scenariului dominant al neo-realismului încă de la primele sale romane, Menzogna e sortilegio/ Casa mincinoșilor (1948) și L’isola di Arturo (1957).
Să ne amintim că Morante a trăit și muncit într-o cultură care nu produsese un număr impresionant de scriitori femei, precum Marea Britanie, și care, după douăzeci de ani de fascism, era cu mult mai reacționară decât Anglia și America în legătură cu rolul femeilor în societate. Din acest punct de vedere, este perfect posibil ca argumentele și confuzia generate de etichetarea dificilă a Elsei Morante—„realistă” sau „vizionară semi-conștientă”—să fi fost rezultatul propriei ei ambivalențe cu privire la statutul de scriitoare.