Motto: „În istorie, momentele în care domină rațiunea și împăcarea sunt scurte și efemere.” — Stefan Zweig
Am aflat cu tristețe în weekend despre decesul marii gânditoare umaniste Ágnes Heller (d. 19 iulie 2019). Ágnes a fost o supraviețuitoare a Holocaustului, un critic deschis al totalitarismului, sufletul Școlii de la Budapesta dedicată marxismului critic și întruchiparea celor mai nobile tradiții ale spiritului european. Dedic acest eseu memoriei prietenei mele dispărute. Rămânem aici, pe acest pământ, spre a prezerva și apăra moștenirile sale intelectuale.
Ați văzut, pesemne, filmul lui Wes Anderson Grand Budapest Hotel. Este o comedie apocaliptică derulată pe marginea abisului, un requiem pentru acel spațiu cosmopolit, polifonic și polimorf, care a fost Europa Centrală înaintea catastrofei naziste, acel moment de cezură în istoria civilizației moderne, când Viena lui Hitler a învins Viena lui Wittgenstein. Tragedia Europei Centrale s-a născut din asaltul totalitarismelor asupra modernității burgheze. „Zubrowka” lui Wes Anderson a dispărut în ceața morbidă și asasină a lagărelor de concentrare.
Înspăimântat de avansul nazist, incapabil să mai suporte solitudinea, dezrădăcinarea și alienarea exilului, Stefan Zweig s-a sinucis, împreună cu tânăra sa soție, la Petropolis, în Brazilia, pe data de 23 februarie 1942. Au fost organizate funeralii naționale la care a participat președintele Getúlio Vargas. Scriitor de colosal succes în anii ’30, Zweig era convins că valorile în care credea s-au sfărâmat fără nicio șansă de salvare. Făcea parte dintr-o specie umană pe care buna sa prietenă, romanciera Irmgard Keun, o descria astfel: „Aparținea acelora care, în pofida suferinței, nu vor și nu pot să urască. Era unul dintre acei evrei care, gingași și expuși atacurilor, trăiește în lumea de sticlă imaculată a spiritului și este lipsit de capacitatea de a face vreun rău cuiva”.
Apărută la editura Hasefer în 2006, în splendida traducere semnată de Eva Galambos și Eva Țuțui, cartea de eseuri (lecturi și relecturi) Fiorul evocării unor lumi ucise, a regretatei gânditoare maghiare Ágnes Heller, rămâne o mărturie tragică despre o lume dispărută, ori mai precis spus, despre un univers anihilat.
Este vorba de spațiul central-european, cu ale sale hoteluri, cafenele, burg-teatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangardă, dezbateri infinite între liberali, conservatori, sioniști, marxiști de diverse tendințe, bolșevici, cu ale sale nevroze, traume, năluciri, utopii. Lumea lui Herzl și Freud, a lui Aleksander Wat, Czesław Miłosz și Zbigniew Herbert, a lui Klimt și Mahler, a lui Attila József și François Fejtő, a lui Gál Gábor, Ervin Šinko, Manès Sperber, Joseph Roth, Paul Celan, Benjamin Fondane și Danilo Kiš, a tânărului Cioran și a lui Karl Kraus, a Marianei Șora și a lui Imre Tóth, a lui Arnold Schonberg și Alban Berg. Un clopot scufundat, spre a-l cita pe Livius Ciocârlie. O lume stinsă, o lume anihilată, o lume năruită.
Titlul cărții lui Ágnes Heller, Fiorul evocării unor lumi ucise, spune totul despre dimensiunea metafizică a analizei, despre dificultățile logice și psihologice de a scrie cu conștiința că vorbești cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. „Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranță, nu stilul îl face actual, deși unii scriitori - mai puțin talentați - cred că da și încearcă să fie cu orice preț «actuali». Scriitor actual este cel care nu minte sau cel puțin ne face să credem că ceea ce scrie este adevărat, mai exact, impresionează pentru că este adevărat”. „Adevărul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte. De aceea sunt actuali Kafka, Thomas Mann, Camus, Faulkner, Koestler, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljenițîn, Vargas Llosa. Două fragmente din Singer:
„—Ce să fac, rabine?
—Să nu faci nimic rău.
—Asta-i tot?
—Asta-i foarte mult.”
Ori:
„—Ai văzut adevărul?
—Nu întru totul. Dar am văzut minciuna lor, răspunde Ezriel.
—E totuna.”
Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelștam ori Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, altele melancolia rănită a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin.
Este păcat că, din câte știu, nu prea s-a vorbit despre această carte în ultimii ani. Evocarea/studiu dedicată lui Isaac Bashevis Singer, Romanul picaresc în umbra Auschwitzului, este extraordinară. La fel, evocarea lui Stefan Zweig, pentru care a trăi în Cosmopolis însemna unicul mod de supraviețuire. Când hoardele neo-barbare au distrus acest vis, când „Lumea de ieri” s-a năruit, Zweig și-a pierdut orice urmă de speranță și s-a sinucis în exilul brazilian. Istoria Europei Centrale este una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfărâmate, a sârmelor ghimpate, a stelelor galbene, a „soarelui negru”, a „destinelor fără destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertész, alt autor discutat în carte. Scria Ágnes Heller:
„Simt cât de cumplită trebuie să fi fost trăirea acestei prăbușiri. Vorbesc ca membră a unei generații care s-a născut în infern și care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns într-un cerc superior, apoi, încet, foarte încet, a început să se înalțe până când astăzi, rezistând cu succes vieții, poate să-și aleagă din nou nu lumea, ci propriul trecut”.
Este generația care a învățat din propriile experiențe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine și ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar, menționat de Tony Judt în impresionantul articol în memoria lui Leszek Kołakowski din New York Review of Books (24 septembrie 2009). Despre Ágnes Heller putem spune cu egală îndreptățire ceea ce sugerează Tony Judt în acest tulburător text:
„Pentru două generații de bărbați și femei, născuți între 1880 și 1930, experiența central-europeană caracteristică pentru secolul XX a constat în educația poliglotă oferită în inima urbană sofisticată a Europei civilizate, sufocată, adumbrită de experiența dictaturii, războiului, ocupației și genocidului...”
