Dedic acest text memoriei lui Matei Călinescu (1934–2009), ilustru cetățean al Republicii Literelor, profesor de literatură comparată, eseist, critic literar, romancier, poet și gânditor antitotalitar. Am avut șansa de a colabora cu Matei și de a mă bucura de prietenia lui. Spre imensul meu regret, relația noastră s-a materializat în plan științific doar prin intermediul unui articol publicat în revista Problems of Communism la începutul anului 1991. Chiar și așa, această colaborare a avut un impact considerabil, stabilind parametrii fundamentali de discutare a Revoluției din România în anii ce aveau să vină.
Matei Călinescu a fost unul din cei mai necruțători critici ai imposturii anilor ’90–’92 din direcția celor care s-au succedat puterii comuniste, preluând puterea în țară prin intermediul deturnării revoltei civice din decembrie 1989. La puțin peste treizeci de ani de la acele evenimente, Matei Călinescu rămâne, din punctul meu de vedere, un reper cultural și uman fundamental pentru înțelegerea atât a istoriei prezente, cât și a valorilor trecutului distrus, ocultat și alterat sub comunism.
Un lucru care trebuie afirmat cât se poate de tranșant este că anul 1989 s-a întâmplat. Indiferent de variile teorii conspiraționiste și de veștedele sau mai puțin veștedele teorii care încearcă să ne convingă că totul a fost o ficțiune, o iluzie, anul 1989 a fost o realitate istorică, politică și etică. Lumea de după 1989 este fundamental, radical și decisiv diferită de lumea de dinainte de 1989. Un distins disident ceh, Martin Palouš (70 de ani), care a fost la un moment dat purtător de cuvânt al Cartei 77 și ambasador al Republicii Cehe la Națiunile Unite, criticându-i pe cei care neagă caracterul revoluționar al anului 1989, spunea: „O revoluție are loc în momentul în care mă culc într-o seară și știu ce ziare am cumpărat dimineața, dar mă trezesc a doua zi, merg la chioșc și cumpăr cu totul alte ziare”.
Aici se află cheia transformării despre care voi discuta: s-a schimbat paradigma de interpretare a realului! Nu trebuie uitat că revoluțiile anului 1989 au avut loc în același timp cu sărbătorirea bicentenarului Revoluției Franceze din 1789. Într-un astfel de an aniversar, am avut privilegiul de a asista la un nou tip de revoluție, una fundamental nonviolentă și antiutopică. O precizare: în cazul României s-a răspuns cu violență, dar revolta în sine nu a fost violentă. Răspunsul violent a venit din partea puterii.
Consider că este foarte important ca, înainte de a discuta naufragiul sau amurgul leninismului, să vedem în ce anume a constat acesta și cum a fost posibilă ieșirea din utopie. Comunismul a fost, înainte de toate, un program doctrinar menit să mobilizeze în vederea atingerii unor scopuri radical transformative la nivel economic, moral, social și cultural. Ambiția supremă a comunismului a fost să realizeze o nouă civilizație care să se rotească în jurul personajului central—Omul Nou.
Comunismul este un antropocentrism pervers. Pe lângă faptul că există cultul partidului, ceea ce face din comunism o ecleziologie, el este în același timp o tentativă de revoluționare a antropologiei. Scopul principal al comunismului nu-l constituie doar socializarea mijloacelor de producție; toate acestea sunt subsumate unei noi viziuni asupra omului și existenței umane. Omul Nou în comunism, ca și în cazul doctrinelor fasciste, devine finalitatea supremă a acțiunii politice.
Aceasta din urmă nu este gratuită. Obiectivul ei este dublu: politizarea absolută a spațiului uman și, deopotrivă, falsificarea totală a ceea ce înseamnă politic: dacă prin acesta înțelegem comunicarea nestingherită între ființe umane cu drepturi garantate într-o manieră ireductibilă în urma unei relații speciale cu transcendența.
