O flacără de sudură cu ochi verzi şi zâmbet fermecător, această Anastasia Gavrilovici care debutează în volum la 24 de ani – ca şi Clarice Lispector, „busola” mea în ce priveşte literatura scrisă de femei (alăturare deloc gratuită) – cu Industria liniştirii adulţilor, Casa de Editură Max Blecher, 2019. Şi, pentru a mai rămâne puţin la persoana a III-a singular: „La nici 24, are ceva din ritmicitatea şi limpezimea unei perfuzii” (Vieţile altora). Nu „perfuzia” în sine (din acelaşi registru: „seringi”, „ace”, „garou”) defineşte poezia Anastasiei Gavrilovici, ci mâna care o face – aceeaşi cu mâna care scrie, tot ea „mâna (…) care mângâie de patru ani acelaşi bărbat” (e doar tristeţea) – cu precizia unui maestru în artele marţiale & „răbdare şi profesionalism” de asistentă medicală. Cu o sintagmă a lui Serge Gainsbourg, s-ar zice că Anastasia „est une manuelle”, în egală măsură cerebrală (la fel cum „Creierul scotea mâini” la Nichita Stănescu) şi instinctuală (se face – vorbire, y compris – mult sex în carte, că-i vorba de partidele de amor ale amanţilor, de dragostea în cuplu sau – cu referire la bărbaţi – de masturbare). Stridenţele – puţine – vin atunci când, dincolo de gestul ce degajă „căldură umană”, se aude şi clinchetul „instrumentului” (din poemul final), c-o fi de limbaj sau de imaginar („..a putea/ măsura amplitudinea dorinţei cu un microfon între picioare” – din acum e totuna), dar şi acestea sunt „amortizate” de tonul confesiv al rostirii care spune lucrurilor pe nume (că tot veni vorba, cred că tocmai am dat peste cea mai faină declaraţie de dragoste: „Am iubit/ un singur bărbat, care acum se întoarce spre mine când nu-şi găseşte/ cuvintele, iar asta mă face fericită”). Nu în ultimul rând, e de admirat şi tehnica de „ridicare la putere” a poetei, cu salturi în progresie geometrică de la o imagine la alta – de-ar fi să citez din lucruri simple, poem pe care eu unul l-aş fi plasat în fruntea volumului:
„Poate că oamenii chiar dau tot ce e mai bun din ei doar
atunci când sunt zdrobiţi, ca măslinele. (…) Sunt lucruri simple în jurul nostru care îmi
fac inima origami. Anarhie emoţională, cutremure insesizabile, frumuseţea naturii
destrămându-se prin propriile forţe, orașe prin care se circulă mai
greu ca în sângele meu și tot aerul ăsta cu care nu am
știut niciodată prea bine ce să fac. E târziu, copiii te așteaptă acasă, mai bine
nu mă lua în seamă. Suntem cu toţii 80% «le am și eu pe ale mele», restul
apă și calciu. Privește, constelaţiile astea par moftul unui artist
contemporan, dar nu fac mai mult decât osatura delicată a unei păsări
colibri. În turnul de control nu a mai rămas nimeni, fotograful cu
Parkinson aproape că a nimerit butonul, măslinele sunt coapte, ar putea
fi sfârșitul. De s-ar opri odată aici.”
În poemul final, autoarea spune: „Am trăit cele mai glorioase lucruri în 2019./ M-am căsătorit. Am absolvit. Am făcut un copil./ (…) am învăţat câteva/ lucruri esenţiale despre frică” (Obsesive Confesive Disorder) – acum va trebui să-şi asume şi statutul de poetă în toată puterea cuvântului, după ce că în ultimii ani toată lumea aştepta s-o vadă debutând în volum. Debutanta de ieri, proaspăt încununată cu Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opus Primum la Botoşani în 15 ianuarie 2020, este poetul acestui început de deceniu. 20 ianuarie ’20
