Tema majoră a operei scriitorului disident Andrei Amalrik (1938–1980) a fost conflictul dintre individ și sistem „într-o țară în care individul este nimic, iar sistemul totul”. Emițătorul acestor rânduri rămâne un personaj complex și original. Atunci când autorul lui Va supraviețui Uniunea Sovietică până în 1984? n-a fost imediat arestat la Moscova pentru publicarea eseului în Occident—cu atât mai mult cu cât denunța în termenii cei mai duri tirania regimului și obediența indivizilor—, anumiți oameni s-au întrebat dacă nu cumva Andrei Amalrik era agent provocator al Kremlinului. Nu a fost cazul.
Reparând propria-i lipsă de vigilență, regimul sovietic l-a trimis pe Amalrik într-un lagăr de muncă din Kolîma timp de 3 ani. Eseul, acum faimos în întreaga lume, fusese inspirat de George Orwell și avea o calitate orwelliană. Prima parte, sumbră, precisă, o mostră mușcătoare de analiză politică, era probabil mai relevantă pentru anii ’80 decât pentru momentul în care a apărut. O singură frază este de ajuns pentru a demonstra abilitatea lui Amalrik de a merge la miezul problemei: „Pentru a se menține la putere, regimul trebuie să se schimbe și să evolueze, dar pentru a se prezerva, totul trebuie să rămână la fel”.
A doua parte a celebrului eseu devenea însă cu adevărat profetică și chiar apocaliptică: prevestea dezintegrarea regimului comunist din Uniunea Sovietică, condamnat fiind de incorijibilele lui contradicții interne, dar și ca rezultat al unui război sino-sovietic declanșat din vina sovieticilor și terminat extrem de prost pentru invadator. Cineva se poate îndoi de esența predicției, însă anul-bornă 1984 fusese ales pentru valoarea simbolică și nu din motive istorice obiective.
Andrei Amalrik a fost un om complet liber și neafectat de comportamentul puterii totalitare, lucru evident și din paginile Călătoriei (sale) involuntare în Siberia (1971). Pe la mijlocul anilor 1970, KGB l-a forțat să aleagă între exil și alte sentințe dure. Împreună cu familia, a ales să părăsească Uniunea Sovietică și s-a stabilit mai întâi la Universitatea din Utrecht, apoi în Statele Unite, unde a ținut prelegeri memorabile.
În timpul primei sale vizite la Stanford, în ianuarie 1977, le-a spus studenților americani că în pofida a șase ani de închisoare și exil, și-a păstrat înfățișarea jovială pentru că a spus mereu exact ceea ce-a gândit. A insistat că a vorbi liber poate avea un enorm efect terapeutic asupra sinelui și a povestit cum anchetatorul său din închisoare avea cu mult mai puțină libertate ca el. Poate că un mai vechi disident rus avea dreptate cu privire la Amalrik: era dintr-o nouă generație, se luptase cu autoritățile, le confruntase direct și nu simțea în oase spaima lagărelor lui Stalin.
Amalrik a crezut cu tărie în domnia legii și în respectul pentru drepturile omului. Într-un articol publicat în New York Times în octombrie 1975, Andrei Amalrik, on Détente, pe când trăia încă la Moscova, disidentul rus spunea: „Îmi pare că tocmai mișcarea globală pentru drepturile omului va deveni o forță a schimbării la nivel mondial, una care va birui atât inumanitatea bazată pe violență, cât și inumanitatea bazată pe indiferență”. Nu putem decât să admirăm măiestria cu care își atingea Amalrik țintele, deopotrivă la Est și la Vest.
Ca membru al Mișcării Democratice din URSS, Amalrik fusese persoana de legătură cu jurnaliștii străini. Această muncă l-a făcut până la urmă să se implice în disputele din interiorul Mișcării. El ne-a lăsat descrieri rare și candide ale principalelor personalități ale grupului, nu ca sfinți, ci ca oameni cu slăbiciuni. Descrierea abrazivă și arogantă a acestor intrigi arată de ce anume ajunsese să fie cunoscut drept „tânărul nervos” al mișcării.
Andrei Amalrik s-a privit mereu ca pe un outsider al societății sovietice, al lagărelor, dar și al mișcării disidente. Simțul izolării sale a dat uneori, într-adevăr, impresia aroganței. Și totuși, sub această pojghiță, s-a aflat permanent patosul unui încrezător în sine dar retras outsider. În drumul său de la Moscova spre Viena, el admitea, cu o anumită doză de amărăciune, că „ne-am părăsit măreața patrie pe care amândoi am iubit-o și am urât-o—oare s-ar putea să nu existe nicio cale de întoarcere?”.