Acum 75 de ani, jour pour jour, venea pe lume Andrei Codrescu (n. 20 decembrie, 1946, Sibiu), poetul, romancierul şi eseistul american de origine română, care se prezintă astfel: „sunt evreu, om al cărţii, scrib, scriu ceva care nu este ceea ce cred eu că scriu, (…) şi o s-o fac până nu mai este nevoie”. Citatul e din volumul de interviuri Miracol şi catastrofă, Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Cristina Vănoagă, Cartier, 2021, printre interlocutorii scriitorului numărându-se Robert Lazu, Vitalie Ciobanu, Andra Rotaru, Ruxandra Cesereanu, George Onofrei, Marius Chivu, Doina Ioanid ş.a. Formidabilă, prezentarea lui Mircea Cărtărescu de pe coperta a patra, o adevărată efigie: „Citind, ai sentimentul unui om care respiră în respiraţia cosmosului, rămânând totuşi un accident unic, irepetabil. Andrei Codrescu a scris romane, articole, texte pentru radio, a regizat filme şi a condus reviste, dar fundamental el rămâne un mistic şi un poet, înfipt în inima culturii americane ca un al doilea Allen Ginsberg”.
Dacă ar fi să mă iau după abundenţa pistelor de lectură pe care le propune A.C. în carte, aş compara volumul de interviuri Miracol şi catastrofă cu… Aeroportul JFK din New York, de unde decolează în fiecare clipă câte-o idee, cu destinaţii care mai de care mai nemaipomenite. E o proză de înalt voltaj, cu răsuciri spectaculoase de frază, un soi de tornado intelectual ce te ia pe sus şi te duce hăt departe, fără să-ţi pună viaţa în pericol, din contră – dându-i sens:
„Dansul lui Nietzsche, haosul dansator, vuietul vrăjitor, maeştrii chinezi ai Jocului, maeştrii Zen, adepţii Sufi, văd un univers în perpetuă transformare, făcut din dragoste, dansat. Discuţia dintre Nathanael Hawthorne şi Walt Whitman se rezumă la acest dialog: «Hawthorne: Universul s-a format din frică. Whitman: Universul se face din dragoste.» Ca să ne întoarcem la participarea la demiurgie a cuvintelor: nu cred că sunt singure pe scenă, dar au un mare rol în înţelegerea de sine a creaţiei-în-desfăşurare. Valoarea lor este să surprindă, să împrospăteze, să spună «bună dimineaţa» soarelui, să participe la dezmorţirea şi trezirea oamenilor, să se joace, să facă lucruri frumoase şi nemaiauzite care n-o să aibă încotro decât să existe de atunci, şi să spună adevărul dureros despre oamenii sau relaţiile dintre oameni care-i ţin înlănţuiţi de frică sau le fură libertatea. Poezia bună eliberează, creează libertatea, le dă oamenilor posibilitatea de a participa la demiurgie”.
Este exact sentimentul cu care am parcurs cele 330 de pagini ale cărţii, ferm convins că tocmai pun mâna, şi eu, „– Hypocrite lecteur, – son semblable, – son frère!”, la demiurgie.
20 decembrie ’21
