Linkuri accesibilitate

Anii ’50, PCR și soarta competiției intrapartinice


Facționalismul a rămas una din trăsăturile dominante ale Partidului Comunist Român și sub guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Competiția dintre moscoviți și comuniștii locali era cumva motivată de incompatibilitatea celor două subculturi comuniste cărora le aparțineau: grupul pro-moscovit și internaționalist, cu propriul lui sistem de valori și ordine a priorităților; și grupul indigen (național), cu propria-i experiență militantă și conștiința faptului că partidul avea deja o imagine națională atunci când Ana Pauker și Vasile Luca s-au reîntors de la Moscova.

Cele două facțiuni au cooperat pentru o vreme, însă deznodământul acestei neliniștite alianțe nu putea fi amânat la nesfârșit. În 1946, au colaborat la asasinarea fostului secretar-general al PCR, Ștefan Foriș. Mai târziu, Pauker și Dej vor depune eforturi conjugate pentru a-l îndepărta și finalmente aresta pe Lucrețiu Pătrășcanu, una din cele mai proeminente personalități comuniste și un cunoscător de primă mână al marxismului.

Din acest punct de vedere, trebuie subliniat că, în pofida aparentei păci din interiorul partidului, erau organizate procese-spectacol, nu doar în România, ci în toate țările-satelit. Sub Gheorghiu-Dej, epurarea permanentă a fost metodologia privilegiată în mobilizarea și participarea elitelor. Expulzarea din partid a „deviatorilor” (simultan numiți de „dreapta” și de „stânga”) în mai-iunie 1952 a avut ca efect întărirea legăturilor dintre Dej și centrul moscovit: soarta facțiunii Pauker–Luca–Georgescu a fost decisă de relația personală a lui Dej cu Mark Borisovici Mitin, redactorul-șef al revistei Cominformului Pentru pace trainică, pentru democrație populară, membru al CC al PCUS și unul din autorii Biografiei Scurte a lui Stalin.

Este de notat faptul că după rezoluția din iunie 1948 care condamna conducerea iugoslavă, sediul Cominformului a fost mutat de la Belgrad la București. Era un semn direct al încrederii lui Stalin în conducerea PCR. Mai întâi Pavel Iudin, apoi Mark Mitin, au supervizat elita română. Din nou, aveam de-a face cu un caz unic de implicare sovietică directă în sanctuarul politicii PCR. Relațiile dintre conducerea partidului și proconsulii sovietici rămân unul din cele mai puțin studiate elemente privind interpretarea semi-boicotării românești a „Noului Curs” inițiat de urmașii lui Stalin.

În 1952, după ce Dej o învinsese pe Pauker, Serghei Kavtaradze, ambasadorul sovietic la București și prieten apropiat al Anei, avea să fie rechemat la Moscova. De atunci încolo, „comuniștii autohtoni” puteau conta pe bunăvoința lui Stalin. Vorbim aici, într-adevăr, de tiparul opus epurărilor din Bulgaria, Ungaria, Polonia și, până la un punct, Cehoslovacia. Mark Mitin avea să părăsească Bucureștiul doar după anunțarea disoluției Cominformului în 1956.

Acest an 1956 a fost și cel mai dificil pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sovieticii au întețit presiunea privind înlăturarea și înlocuirea sa cu cineva mai puțin implicat în campaniile anti-Tito. Însă Dej a reușit să dejoace tentativele lui Nikita Hrușciov și, mai ales după Revoluția maghiară, s-a dovedit a fi de mare ajutor pentru sovietici. Înzestrat cu o viclenie unică, acest „Machiavelli de Balcani” (termen folosit adesea de către veteranii partidului cu referire la cinismul său proverbial și perspicacitatea politică) a reușit să navigheze prin apele tulburi ale destalinizării, evitând orice accident fatal.

După intempestivele evenimente ale anului 1956, sovieticii au început să aibă o încredere atât de mare în români încât membrii arestați ai guvernului Nagy au fost deportați la Snagov, la marginea Bucureștiului, unde au fost interogați de veteranii vorbitori de maghiară Valter Roman, Nicolae Goldberger și Ladislau Vass.

Un alt efect secundar al Revoluției maghiare a fost declanșarea de către Dej și Ceaușescu (proaspăt ales ca secretar responsabil cu cadrele) a unui amplu proces de etnicizare a elitei de partid, sau, cu alte cuvinte, de românizare. Totodată, în numele imperativului sporirii „vigilenței revoluționare”, a fost declanșat un nou val de epurări.

Așa cum a demonstrat și Georges Haupt într-un studiu de pionierat publicat în 1968, originea conflictului româno-sovietic își are explicația în atitudinea de respingere a reformelor lui Hrușciov. Concluzia este că liderii români, adepți ai unui tipar de control social represiv stalinist, au detestat liberalismul asociat „Noului Curs”. Nimic nu le era mai străin decât ideea de a permite neliniștilor intelectuale să zdruncine barca dictaturii proletariatului.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG