Gheorghe Gheorghiu-Dej considera că prin comparație cu alte partide comuniste est-europene, conducerea PMR reușise să evite cele mai rele excese asociate cultului lui Stalin. Orice va fi fost vreodată de rectificat a fost practic realizat prin epurarea grupului Pauker. Dar Dej nu a spus nimic despre soarta unor Foriș, Koffler sau Pătrășcanu, toți lichidați din ordinele sale, sau despre tratamentul extralegal aplicat unor Luca, Ana Pauker, Teohari Georgescu și multor alți militanți de partid.
La Plenara CC din martie ’56, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, membri ai delegației române și la al XX-lea Congres PCUS, au contestat autoritatea lui Gheorghiu-Dej, fiecare din motive diferite, astfel încât, întâlnirea s-a transformat într-o adevărată dezbatere, nemaivăzută de la epurarea deviatorilor de dreapta. Acesta este și motivul pentru care, din documentele acestei plenare, a fost publicat doar Raportul lui Gheorghiu-Dej (și chiar și acela, într-o versiune cosmetizată). Susținut de Chișinevschi, Constantinescu a susținut „regenerarea” partidului în spiritul liniei antistaliniste promovată de Hrușciov. Cei doi au invocat sloganul Congresului XX privind „restaurarea normelor leniniste în viața internă a partidului”. De asemenea, Miron Constantinescu a criticat Securitatea, incluzând aici și faptul că poliția secretă ar fi operat în cadrul ministerelor fără consultări prealabile cu oficialii de prim rang, chiar dacă aceia, așa cum a și fost cazul, erau membri ai Biroului Politic.
În limbaj leninist, acesta era un atac general, iar Gheorghiu-Dej nu a ratat mesajul. Dictatorul, care era capabil să combine o amabilitate personală seducătoare cu cerințele ca de gheață ale logicii staliniste, a opus criticii lui Constantinescu și Chișinevschi teoria conform căreia cultul personalității a existat, într-adevăr, în sânul PMR, chiar cu consecințe abominabile și tragice, dar că toate acestea se vor fi sfârșit odată cu eliminarea ticăloșilor facționaliști, vechii oportuniști Pauker, Luca, Georgescu. După 1952, Gheorghiu-Dej și partizanii lui au pretins că „a fost reinstaurată conducerea colectivă”. Lucrul transpare din stenograma ședinței plenare a CC al PMR din 23-25 martie 1956. Mai târziu, la plenara CC din noiembrie 1961, Dej avea să susțină, secondat de o cohortă de sicofanți, că viața normală de partid a început abia după 1952 și că acest lucru s-a datorat în special marelui militant leninist, Gheorghiu-Dej însuși.
Merită poate subliniat că principalii doi adversari ai lui Dej l-au atacat pe acesta din motive cu totul și cu totul diferite. În cazul lui Chişinevschi, era vorba de dorința de a se asocia cu grupul care era cel mai probabil să câștige bătălia. Un adept îndârjit al liniei Moscovei, un meteorolog specializat pe turnura evenimentelor din Uniune, el a văzut oportunitatea de a-l submina pe Gheorghiu-Dej și de a-și recâștiga imaginea de luptător pentru democrația intra-partinică. Și cum se părea că Hrușciov face jocurile la Moscova, Chișinevschi a crezut că devenea inevitabilă și o reevaluare a epurărilor staliniste din România. Articolul fiului său, Gheorghe Chișinevschi (cu care am fost prieten și am corespondat), „Iosif Chișinevschi și PMR-ul în anii cincizeci” (Alergătorul de la Marathon, Nr. 4, 1989) confirmă aceste ipoteze.
De cealaltă parte, Miron Constantinescu a crezut că el este cel destinat să promoveze noul curs politic în România și a sperat că-l poate răsturna pe Dej. De fapt, la următoarea întâlnire a Biroului Politic, el l-a atacat direct pe Gheorghiu-Dej, spunând că, deși recunoaște meritele Primului Secretar, dorește să-i sublinieze defectele, considerând, prin urmare, că atitudinea necritică față de Gheorghiu-Dej era o poziție greșită, non-leninistă. Constantinescu credea, de asemenea, că poate conta pe sprijinul intelectualilor din partid, cât și pe sprijinul unor figuri culturale majore care fuseseră aruncate la periferia vieții sociale după ce comuniștii preluaseră puterea.
