Stalinismul a fost un plan autosuficient, prestabilit, de restructurare a societății. În numele lui, mișcarea s-a dispensat de câte vieți umane a fost nevoie, în timp ce realiza cu zel transformarea radicală.
Cultul personalității (și rusificarea crescândă a sistemului stalinist în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial), combinat cu perspectiva naturală și tot mai mult ortodoxă a comunismului (ca „sistem trăit”) , a exacerbat logica excluzivă în „democrațiile populare”.
La fel ca în Uniunea Sovietică, în Europa de Est, chiar stalinismul a fost revoluția: a apărut pe structura fragilă a vechiului regim și a pus bazele socialismului de stat în fiecare din țările regiunii. A creat un partid-stat atotpătrunzător care a încercat (și în cele mai multe cazuri a reușit) a-și întinde tentaculele în toate sferele vieții.
În cuvintele directorului Institutului Francez din Tallinn, Jean Cathala, în 1940, procesul de sovietizare a însemnat „integrarea într-o altă lume: într-o lume a instituțiilor, a practicilor și modurilor de a gândi care au trebuit acceptate in corpore pentru că spiritualul și temporalul, doctrina și statul, regimul și metodele de guvernare, patria și partidul la putere erau toate amestecate în asta” (citat în François Furet, Trecutul unei iluzii).
În același timp, sovietizarea a fost „parte a unei concepții imperialiste prin care un sistem de dominare și subjugare a fost instaurat și justificat, iar astfel, o identitate subalternă a fost atribuită popoarelor subjugate”. Principala slăbiciune a sistemului, în orice caz, a fost deficitul său cronic de legitimitate. În timpul stalinismului târziu, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est, despotismul autocratic a ruinat funcționarea partidului ca instituție autonomă, potențialul său pentru „impersonalism carismatic” propriu leninismului ca model organizațional.
Acest fenomen explică trăsăturile neotradiționaliste ale stalinismului. Dacă cineva urmează argumentul lui Ken Jowitt, transformarea definiției eroismului revoluționar (care inițial aparținuse partidului, dar care devenise prerogativa unui singur om) a anulat caracteristica fundamentală a inovației leninismului ca o formă ideo-politică de agregare. În cadrul acestei structuri monolitice dominată de falanga revoluționară, au fost urmărite cu frenezie planurile de remodelare a omului, naturii și societății.
Stalinismul ca religie politică a răsturnat morala tradițională: bine și rău, viciu și virtute, adevăr și minciună, toate au fost drastic reevaluate. Scopul era acela de a crea un sistem care unea victima și torționarul, care abolea tabuurile morale tradiționale și întemeia un cod diferit, cu diferite prescripții și prohibiții. Dramaturgia proceselor-spectacol, cu a lor „pedagogie infernală” (Annie Kriegel), a fost principalul element al unui sistem bazat pe teamă universală, duplicitate și suspiciune.
„Sentimentul oceanic”, extazul solidarității, dorința de a dizolva autonomia oricui în entitatea mistică supra-individuală a partidului, în mod competent descrisă de Arthur Koestler, au constituit terenul emoțional pentru un tip milenar de angajament revoluționar.
În conversațiile sale cu Czesław Miłosz, poetul polonez Aleksander Wat a exprimat una dintre cele mai memorabile evaluări ale fenomenului: „comunismul este dușmanul interiorizării, al omului lăuntric (…) Esența stalinismului este otrăvirea omului în interior pentru ca acesta să fie redus în același mod în care vânătorii de capete produc acele mici și zbârcite țeste, pentru ca apoi să dispară în întregime (…) Omul interior trebuie omorât pentru a putea fi posibilă găzduirea în suflet a decalogului comunist” (Secolul meu).
Comunitatea, definită în termeni de clasă, era antipodul egocentrismului mărunt și detestat al individului burghez. Sinele trebuia negat pentru a obține adevărata fraternitate. Generații întregi de intelectuali marxiști s-au grăbit să-și anihileze propria demnitate în această cursă apocaliptică pentru certitudini absolute.
Întreaga moștenire a raționalismului sceptic occidental a fost respinsă în numele luminii revelatoare care emana de la Kremlin. Epoca rațiunii avea astfel să culmineze în universul înghețat al terorii cvasi-raționale. În mod paradoxal, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, Georg Lukács, un model de perfecțiune al filosofiei marxiste și susținător ferm al bolșevismului, a scris un întreg tratat acuzând filosofia occidentală de a fi abandonat tradițiile umaniste în favoarea unei încercări generale de a distruge Rațiunea.
