Unul din părinții fondatori ai suprarealismului în Europa Centrală a fost cehul Karel Teige (13 decembrie 1900-1 octombrie 1951). Tot el s-a situat printre inițiatorii mișcării de avangardă Devětsil (Praga, 1920). Era vorba de o grupare a tinerilor scriitori, compozitori și artiști care împărtășeau o viziune comună despre o nouă artă dezbărată de povara și chingile trecutului. Primii ani ai acestei mișcări au fost puși în slujba dezavuării tuturor clișeelor care marcaseră generațiile anterioare, a respingerii contradicției dintre atitudinile teoretice și intuitive care îi preocupase, în trecut, pe artiștii cehi. La toți acești tineri pictori, de la Josef Šíma și Alois Wachsman la František Muzika și Jindřich Štyrský, dar mai ales la liderul lor întru idei, Karel Teige, a existat o fascinație pură pentru civilizația modernă, în toate manifestările ei.
La momentul apariției, Devětsil se opunea clasicismului occidental și pretindea că arta proletară nu se poate dezvolta decât din arta primitivă. Argumentul lor era acela că arta proletară a evoluat din creația populară tradițională, europeană ori tribală, așa cum fusese ea reflectată în operele lui Henri Rousseau sau ale altor artiști care au continuat respectiva tradiție (ex: Marc Chagall, Paul Klee, etc.). Pe cale de consecință, cei din Devětsil au pretins de la artistul înzestrat cu o conștiință revoluționară de clasă respingerea tuturor formelor de artă modernă (de la romantism la impresionism și Dada). Era abia faza proletară a mișcării...
Karel Teige a avut constant o anumită propensiune pentru instrumentul sociologic în proiecția artistică. Nu e deloc surprinzător faptul că noile forme artistice trebuie mai întâi să beneficieze de cunoașterea acelor elemente pe care proletarii le așteaptă de la artă. Ceea ce părea atunci evident, era faptul că muncitorii optau pentru „basme” optimiste legate de o viață mai bună, fericită. Acest gen de afirmații au atras asupra lui Teige un val aspru de critici din partea intelectualilor comuniști. Devětsil a sfârșit prin a respinge sloganurile socialiste de orice fel și, în general, orice formule standard propagandistice. Practic, mișcarea avangardistă pragheză a respins „conceperea monologică a adevărului” - transmiterea artei, prin coduri prefabricate, către masele inerte -, adică exact elementul prevalent în gândirea comuniștilor ortodocși.
În etapa proletară a Devětsil, Teige a susținut întoarcerea la un fel de Paradis pierdut: de la peisaje pline de copaci înalți, vegetație miraculoasă, nori, cascade și gheizere... până la alei și plimbări domoale în atmosfera tăcută, vesperală, privind - eventual - un apus care aduce aminte de un surâs ori de o floare magică... Treptat, Teige a devenit avocatul valorilor simple ale vieții, adeptul comediilor ușoare, filmelor de aventuri, încercând să arate că toate exprimau, de fapt, nevoia oamenilor pentru un ceva extraordinar și o viață activ-creativă. Tot Teige a fost printre puținii critici de stânga care au luat în serios cultura populară urbană și a pretins că aceasta ar avea un potențial utopic util transformării sociale. Date fiind reperele controversatei cariere a lui Teige, foarte mulți, fie de dreapta, fie de stânga, s-au grăbit să-l acuze de eclectism, blasfemie, erezie și chiar că ar promova o „revoluție de carusel”.
Până la mijlocul anilor 1920, cei din Devětsil au abandonat însă ideea artei proletare și au admis că funcția comunicațională a artei nu a anulat niciodată funcția ei poetică. Dacă înainte prima criteriul conținutului social util, după această schimbare de paradigmă, avangardiștii din jurul Devětsil au căutat să descopere noi sisteme și noi tehnici pentru a împlini potențialul utopic. Cinematograful devenea o astfel de artă proletară care promite plăcerea senzuală, exprimată, în acest caz, prin plăcerea vizuală. Pentru Teige, actorul american Douglas Fairbanks, de pildă, reprezenta un „Hercule modern”, un „apostol al culturii fizice”. Poetismul celor de la Devětsil, promovat în special de Karel Teige și Vítězslav Nezval, apela din plin la activitățile umane curente: grădinărit, condus, navigat, gătit și așa mai departe. Jaroslav Seifert, viitor laureat Nobel pentru literatură în 1984, scria în „epoca Devětsil” poeme despre demonstrațiile de 1 Mai care nu cereau pur și simplu pâine, ci un mod de viață compatibil cu fosta burghezie (băuturi și mâncăruri alese, etc.): „Și noi vrem să mâncăm friptură de porc și varză, iar la cină să avem vițel umplut sau tocană; ...și noi vrem să bem sticle de vin de Burgundia și să mâncăm anghile marinate...”. Bineînțeles, adversarii au profitat din plin de ocazie și au catalogat poemele de tipul celor emanate de la Seifert drept o caricatură dizgrațioasă a aspirațiilor proletariatului. Însă pentru Teige și ceilalți, tocmai râsul era necesar în vremuri de neagră restriște.
Cinematograful, în opinia lui Teige, putea suplini din plin această funcție a comicului de situație. Ca dovadă, circul era văzut drept un precursor al cinema-ului iar printre strămoșii lui Chaplin, suprarealiștii cehoslovaci îi regăseau pe clovnii celor mai bune și fine circuri occidentale. Cinematograful răspundea, pentru acești oameni, unor nevoi sociale și unor dorințe cât se poate de reale. Un soi de sferă a abundenței și libertății, o supapă mai degrabă psihologică pentru toate neajunsurile vieții cotidiene... Concret, cei grupați în jurul Devětsil deveniseră ei înșiși epicurieni moderni ai câmpului artistic. Iar dacă nu suntem extrem de exigenți, atunci putem interpreta poetismul lor zglobiu drept o tendință care de fapt nu a trădat niciodată idealul artei proletare. După alți critici însă, ceea ce a reușit, de fapt, să facă Teige a fost să împartă lumea după criteriile constructivismului - rațiune, muncă - și poetismului-irațional, joacă, sărbătoare...
Proletariatul imaginat de Teige este unul mai puțin crispat, mai puțin fundamentalist, o masă critică mult mai plăcută decât cea portretizată de corifeii marxismului dogmatic. De altfel Teige a avut mult de suferit de pe urma atacurilor presei comuniste. A murit în 1951, dar a apucat să treacă prin procesul „dezvrăjirii marxiste”, căutând permanent să se atașeze unui soi de construcție a vieții ca poezie. A scris o minunată carte de arhitectură (The Minimum Dwelling), dar s-a remarcat mai ales prin colaje îndrăznețe. Rămâne una din marile figuri ale suprarealismului ceh (cehoslovac), însă posteritatea nu i-a fost mereu liniștită.
A murit la doar 51 de ani în urma unui atac de cord, presupus a fi fost cauzat de agresivele campanii sovietice de presă împotriva sa („troțkist degenerat”), însă contribuția la promovarea avangardismului central-european rămâne extrem de consistentă. Un personaj care merită, cu siguranță, aprofundat...