Istoria marxismului în țările ajunse sub control sovietic ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial poate fi împărțită în mai multe etape. Perioada de început a fost marcată de promisiunile domesticiste ale liderilor comuniști și de o toleranță limitată în sfera culturală. În Polonia, Władysław Gomułka a personificat această tentativă de a crea un model de socialism care să nu fie copia la indigo a regimului lui Stalin. În alte țări est-europene, personalitățile comuniste și-au declarat intenția de a experimenta modele ale noii societăți, diferite de cel sovietic.
Se poate presupune că Stalin a încurajat această idee de diversitate spre a evita propensiunile potențialilor opozanți pentru o soluție revoluționară violentă. Altfel, nu există nicio rațiune pentru care să atribuim Uniunii Sovietice interesul de a permite regimurilor subordonate să se angajeze într-un dialog pluralist cu alte partide politice. În toate declarațiile lui publice, Stalin a încercat să asigure puterile occidentale de angajamentele lui pentru respectarea principiilor democratice. Maestru al înșelătoriei, liderul sovietic a declarat exportul revoluției un non-sens istoric.
Această epocă s-a sfârșit odată cu crearea Cominformului, în septembrie 1947, și înregimentarea generală a vieții ideologice, în toate țările satelit. Modelul sovietic a devenit obligatoriu; susținătorii cei mai marcanți ai domesticismului au fost declarați naționaliști antisovietici. Aceasta a fost soarta lui Gomulka, în Polonia, Traicho Kostov, în Bulgaria, László Rajk, în Ungaria, și a lui Lucrețiu Pătrășcanu, în România. Ei au fost țapii ispășitori pentru eșecul lui Stalin de a seduce Occidentul și de a dicta regulile jocurilor politice și economice din Europa.
Este foarte bine cunoscut că lovitura comunistă de la Praga, din februarie 1948, a fost grăbită de interesul manifestat de mulți politicieni cehi pentru planul Marshall. Pe de altă parte, liderii comuniști iugoslavi au refuzat să dea ascultare capriciilor lui Stalin și să-și transforme propria țară într-o semicolonie sovietică. După 1948, a început o nouă etapă în istoria Europei Centrale și de Est. Linșajul politic, conformismul irespirabil și încurajarea celor mai sordide instincte gregare au început să domine.
Din 1948 până în 1954, stalinizarea integrală a așa-numitelor democrații populare s-a concretizat în suprimarea oricărei opinii neortodoxe. Tonul era dat de editorialele din Pravda, toate mecanismele ideologice din celelalte țări comuniste reproducând pur și simplu cântecul lui Stalin. După moartea acestuia, în 1953, cea de-a treia etapă a fost asociată cu „dezghețul” cultural din Uniunea Sovietică și cu o anumită relansare a politicii culturale din celelalte țări ale blocului. Atacurile oficiale împotriva dogmatismului, în general strâns legate de lupta sângeroasă din cele mai înalte cercuri ale partidului, au simplificat obiectivul acelor grupuri intelectuale pornite să revizuiască și să înnoiască tezele fundamentale ale doctrinei revoluționare.
În final, ultimul stadiu, apusul marxismului ca sursă de inspirație, chiar și pentru acele forțe care intenționau înnoirea sistemului din interior, reprezintă transformarea lui într-un autentic accesoriu al puterilor existente, un corespondent verbal pentru ritualurile politice ale totalitarismului sclerotic, ce coincid cu era Brejnev. Hélène Carrère d’Encausse observa pe bună dreptate realizările pe termen lung din timpul mandatului lui Brejnev: ceea ce s-a realizat nu a fost doar un sentiment de încredere în sine al membrilor nomenklaturii, ci și - în relație directă cu prima - fuzionarea conștiinței imperiale a clasei conducătoare.
La final, marxismul sovietic se transformase într-o adevărată apologie a elitei puterii, în vreme ce filialele est-europene au vegetat în absurde dezbateri scolastice despre funcțiile materialismului istoric și esența „socialismului existent în fapt”. Evenimentele reale și dinamica socială autentică nu au aparținut însă sferei de interes a acestor pseudoteorii aseptice...
